Ce credem din ce spun copiii?

"Mami, e un monstru sub pat la mine", "N-am spart eu asta, a cazut singura", "Tatal meu are o masina care merge cu 500 km la ora", "Eu am fost cu o racheta pe luna"...

Iata doar cateva dintre lucrurile pe care le auzim spuse de copii in diferite contexte si care uneori ne amuza, alteori ne infurie sau ne lasa uimiti.

Inca de la varste mici, copiii spun tot felul de lucruri pe care noi le numim generic "minciuni". De ce distorsioneaza copiii adevarul, de ce inventeaza, de ce simt nevoia sa minta?

Cand sunt micuti, poate fi vorba cu usurinta de fantezie sau fantasmare. Linia dintre imaginatie si realitate este greu de trasat si personajele fantastice se amesteca cu cotidianul, copilul capatand puteri magice sau camera lui fiind invadata de monstri.

Apoi, multe minciuni sunt erori care apar din necunoastere sau dintr-o cunoastere partiala a realitatii. Unitati de masura, materiale din care sunt facute obiectele, distante sau marimi - toate pot fi aproximate sau apreciate gresit de copil, insa el crede cu tarie in ceea ce afirma.

Alteori, minciuna este o continuare a realitatii, o lume imaginata de copil in care isi pune dorintele si nevoile sale. Copii care isi inventeaza frati sau surori, care le creeaza o alta identitate parintilor lor sau care isi imagineaza o alta familie.

Copilul poate inventa si pentru a iesi dintr-o situatie dificila sau pe care nu stie cum o poate rezolva. Momentele incarcate de tensiune conduc adesea la alegerea unor solutii care nu sunt adecvate dar care pot reprezenta o modalitate de a scapa pe moment.

Si nu in ultimul rand, minciunile pot aparea ca o posibilitate a copilului de a atrage atentia si de a dori sa fie vazut, auzit.

Ce facem cu minciunile? Cum reactionam la ele?

Cred ca ne putem apleca in primul rand asupra a ceea ce intelegem noi prin "minciuna". Un comportament gresit, o lipsa de educatie, o obraznicie, o rautate, o incercare, o lacuna... Este important ceea ce exista deja in noi, caci asa se constituie etalonul nostru si fata de ceilalti.

In cazul copiilor, minciuna nu are o intentionalitate, ci ea este mai degraba o modalitate de a se exprima sau de a exprima ceea ce simt fara a putea avea acces in mod direct la a pune in cuvinte dorintele sau nevoile lor.

Cu alte cuvinte, copiii nu mint in mod special, ci aleg sa spuna anumite lucruri pentru a testa reactia lor si pentru a obtine o reactie de la noi.

Pedeapsa sau interdictia nu numai ca nu vor avea efectul scontat, ci vor da nastere si altor cai de a distorsiona realitatea si adevarul. Oare cum ar fi daca in loc sa refuzam sa ascultam aceste "minciuni", le-am asculta?

Caci intrebarea este de fapt nu daca credem ce ne spun copiii, ci de ce ne spun acele lucruri. Ce ne spun ei de fapt? In spatele oricarei minciuni, putem asculta adevarul care se ascunde, daca nu ascultam doar cu urechea care este adesea iritata de ce aude, ci si cu sufletul. Atunci putem afla ca este vorba de un copil caruia ii e frica, care este confuz sau trist.

Sa nu refuzam din start sa auzim o poveste nastrusnica sau o trasnaie spusa de copil, sa il luam in serios si poate impreuna vom reusi sa stabilim ce este fantezie si ce este realitate, de ce ceva nu poate exista in realitate sau ce inseamna de fapt o "minciuna".

"Adevarul este calitatea ce o au lucrurile de a aparea asa cum sunt" (E. Littre)

Sa lasam asadar copiii sa cunoasca lucrurile asa cum sunt, aratandu-ni-le intai asa cum le vad ei.