Am auzit adeseori ca un parinte nu greseste niciodata si ca orice ar alege sa faca este bun facut pentru ca el este mai mare si mai intelept decat copilul.
Adevarat intr-o anumita masura, pentru ca a gresi este inutil de analizat in situatiile in care fiecare reactioneaza asa cum stie si cum poate. Cu alte cuvinte, greseala nu este intentionata, ci este doar cea mai buna alegere in acel moment sau prima care ne vine in minte.
Putem fi nervosi, extrem de tensionati, furiosi sau dezamagiti si atunci ceea ce spunem corespunde acestor stari emotionale. Dar ce facem atunci cand intelegem ca am procedat gresit, cand simtim ca nu am ales cea mai buna cale, ca nu am luat cea mai buna decizie pentru copil desi lui i-am impus sa ne asculte?
Cum retragem ceea ce am spus? Cum ii aratam copilului ca am gresit?
Aici intervine propria noastra modalitate de a intelege ce inseamna a gresi:
….ceva ce este de nesuportat pentru rolul de parinte perfect? ….ceva ce poate scadea increderea copilului in capacitatea de a fi parinte?
….o dezamagire pentru propriile asteptari de a fi parinte?
…. o slabiciune ce scade autoritatea?
Relatia parinte copil este una deosebit de complexa si comporta o varietate de situatii in care regulile, normele, asteptarile si prejudecatile actioneaza adesea pentru a dirija ceea ce numim proces de educatie. Dar la baza acestei relatii este legatura, o modalitate reciproca de a rezona afectiv si care ofera atat parintelui cat si copilului posibilitatea de a se exprima si de a se asculta reciproc.
Parintele se poate simti confuz in incercarea sa de a ramane consecvent sau de a renunta la cele afirmate. Cum va percepe copilul acest lucru?
Copiii resimt la randul lor presiunea si confuzia de a accepta lucruri contradictorii nevoilor si dorintelor lor. Sigur ca nu toate lucrurile sunt asa cum le dorim, si o cantitate optima de frustrare creste capacitatea copilului de a se adapta la un mediu care cere, care solicita permanent din partea lui cate ceva uneori fara a-l intreba.
Dar intotdeauna putem cere si opinia copilului, il putem intreba cum simte ceea ce ii propunem, daca este de acord, daca nu este de ce anume, putem sta de vorba luand in serios si ipostaza copilului de a fi un partener viabil de discutie. Oricat de mic ar fi el.
Am vazut zilele trecute la cabinet o familie cu un copil de 2 ani. Dupa ce am facut cunostinta cu ei, am intrebat fetita de ce a venit la mine si implicit pe parinti daca i-au spus unde merg si la cine. Raspunsul a fost urmatorul:
"Doamna e doar un copil de 2 ani, ce stie ea unde mergem?"
"Stie ca este un loc nou, un spatiu necunoscut si o persoana pe care nu a mai vazut-o,” am raspuns eu.
Cu alte cuvinte, desi modalitatea de a gandi un lucru poate apartine doar celor mai mari, copiii simt insa la fel de bine contextul in care sunt angrenati. Si ei pot fi tensionati, speriati, furiosi, in dezacord cu ceea ce aud.
A-i lasa sa se exprime, chiar daca nu sunt de acord cu ceea ce spun parintii este o modalitate de a pastra legatura cu ei si de a da o consistenta relatiei. Cu alte cuvinte fiecare are timp si spatiu si este ascultat fara a fi certat, mustrat sau pedepsit pentru ca s-a exprimat.
Si ca sa inchei cum am inceput. Le cerem scuze copiilor? In masura in care simtim ca noi stim si putem sa recunoastem ca am gresit, in masura in care ne simtit suficient de aproape de copilul nostru si putem impartasi cu el o traire, o emotie….
Ce credem din ce spun copiii?
Si copiii viseaza urat?
