Oare cum va fi la 37 ani? Un drum asezat, mai multe lucuri de facut, alaturi de familie, un copil la scoala sau la gradinita, hartie creponata, acuarele si plastilina....
Dar daca ma intorc inapoi cu gandul ?
17 ani. Un copil sau un adult? Greu de spus unde se incadreaza un adolescent. Eu stiam sa fiu un adult, dar vroiam sa fiu un copil. Vise marete spulberate de confuzie si indoieli. Suferinta macinata de nemultumirea fata de sine, de bariera ce ma despartea de ceilalti, de iubirea ce ma lega de ei. Tacerea parintilor in fiecare din vorbele lor. Si tacerea mea in spatele rasului, a sperantelor, a strigatelor sau dorintelor. Cum a fost adolescenta pentru mine? Confuza si in acelasi timp matura. Poate prea matura. Pentru parintii mei? Tacuta si cuminte.
7 ani. Imi vin in minte cei 7 ani de acasa. Si prima zi de scoala. Am mers la scoala la 7 ani si 3 luni. Eram mare. Cea mai inalta din clasa. Parintii mei au decis ca scoala incepe la 7 ani si joaca are tot timpul la dispozitie pana atunci. Nu prea stiam cum e la scoala, dar aveam emotii. Si eram cel mai fericit copil cu mama si tata de mana in curtea scolii. Copiii vad si aud multe lucruri. Unele pe care au voie sa le stie si altele pe care nu au voie. Si despre ceea ce nu aud isi pot construi propriile povesti: despre scoala, despre parinti, despre oamenii mari, despre alti copii. Parintii cred adesea ca ei vad si aud doar ce li se spune. Dar mai ales de toate copiii simt. Si asta imi aduc aminte cel mai bine. Cum ma simteam la 7 ani.
7 luni. Departe. Nu stiu daca tin cu adevarat ceva minte de atunci. Avem amintiri de bebelus? Poate ca avem trairi de atunci. Placere, bucurie, singuratate, tristete... Cum era universul meu la 7 luni ? Lumea era mare si totul se vedea de jos in sus. Colorat si in miscare si cu mult zgomot sau cu momente in care tacerea era asurzitoare. Clinic sanatoasa, scrie in fisa medicala. Cuminte si fara pofta de mancare, spuneau parintii. Dormeam, plangeam, ma jucam. O doream pe mama. Ea era acolo. Sau nu era? Poate fi un copil alaturi de parinti si totusi se poate simti singur?
7 luni in burtica... aproape de clipa in care mama urma sa ma prezinte lumii. Se despartea de mine. Cred ca era cald si moale. Si mai cred ca pluteam. Intotdeauna mi-a placut apa. Undeva mi-a ramas bine intiparita aceasta stare. Si ii ascultam pe cei ce vorbeau cu mine. Sau unii cu altii. Mai ales pe mama. Uneori ma mangaia, alteori imi vorbea. Uneori plangea sau era furioasa. Alteori era fericita. Eu ma simteam in siguranta.
O incursiune in amintirile mele de adolescenta, de copil, de bebe, de fat.... o calatorie inedita. Va invit sa o parcurgem impreuna. Fiecare cifra are in urma inaintasii ei si e insotita de multe amintiri, trairi si experiente.
