Putem folosi trecutul ca pe o scuza?

Intreb asta pentru ca mi s-a intamplat adesea sa gasesc scuze celorlalti pentru ceea ce faceau, pentru modul in care se comportau fata de mine sau in general. Daca nu gaseam scuze, atunci cautam pentru ei circumstante atenuante. Intotdeauna era altceva sau altcineva de vina, indirect macar. Acum nu mai gandesc chiar asa.

Sa dau un exemplu, pentru a intelege mai bine la ce fac referinta. Unui copil de pana in zece ani ii mor ambii parinti, la interval de un an. Ambele pierderi sunt la fel de socante si de greu de explicat in mintea unui copil atat de mic. De cele mai multe ori, copilul este tentat sa creada ca el poarta vina, pentru ca nu a fost suficient de cuminte si ascultator si prin urmare, a fost astfel pedepsit. Mamica si taticul lui au plecat in alta parte, la alti copii mai buni. Aceasta dubla trauma petrecuta la o varsta atat de frageda nu are cum sa nu lase urme. Si viata lui de acum inainte va fi cu totul alta. Va avea nevoie sa se adapteze la toata schimbarile, fie ca vrea sau nu, ca poate sau nu poate. Un om matur s-ar gandi ca toate astea au un anume sens si fac parte din cursul lui evolutiv. Un copil nu poate merge cu mintea atat de profund. El ia lucrurile personal si le judeca dupa putinele lui criterii si principii. Dar o astfel de experienta tragica poate explica comportamentul lui viitor? Ajuns la tinerete se transforma dintr-o data intr-un om crud, care nu iarta nimic nimanui, capabil fiind sa “calce pe cadavre”. Devine intransigent cu sentimentele celorlalti, al persoanelor apropiate care il cunosc si tin la el. Ii raneste, fiind pe deplin constient de urmarile actelor si cuvintelor sale. Nu mai conteaza ce vor ceilalti, important e doar ce vrea el. Egoismul tinde catre paroxism, iar maniera in care si-l satisface poate fi considerata cel putin sadica. Cei care intra in contact cu un astfel de om, care a “reusit” sa mearga mai departe dupa o astfel de trauma, pot accepta linistiti cele ce li se intampla? Ii pot scuza la infinit faptele, rautatile, cruzimile doar pentru ca acesta a fost traumatizat in copilarie?

Intotdeauna exista o competitie intre frati, iar cand aceasta e alimentata si de parinti, cei mici nu au decat de suferit. Intr-o zi se joaca impreuna afara, iar unul dintre ei spune ca nu se simte bine si ca urca in casa, sa se intinda putin. Dupa care nu se mai trezeste niciodata. Fiind copilul favorizat, adulat si sustinut de parinti, pierderea e cu atat mai mare, iar vina este aruncata pe fratele care nu a avut suficienta grija de el. De parca ar fi putut face ceva! Ar fi putut sta langa el, cu manutele lui mici, si i-ar fi apasat inima in ritmul stiut, pana ce ar fi convins-o sa nu se opreasca. Una e sa aiba grija de fratele mai mic atunci cand se joaca in fata blocului, alta e sa poata interveni in vreun fel si schimba acestuia. Desigur, daca se poate asa ceva. Iar viata de aici inainte capata un cu totul alt sens. Sentimentul de vinovatie apasa incontinuu deasupra fratelui ramas. Peste propria lui invinovatire se adauga cea venita din partea ambilor parinti. Acestia uita ca le-a mai ramas un copil si se dedica amintirii celui plecat. Cel ramas nu va reusi niciodata sa fie la fel de bun, de frumos, de destept... Cel putin asta simt si gandesc ei. Mai rau e ca nu pregeta sa transmita aceste ganduri singurului copil pe care il mai au. Si ce se mai poate dezvolta de aici inainte? Ce curaj si incredere in viata ramasa mai poate avea un astfel de om?!? Comportamentul si gandirea i se modifica, se adapteaza cum poate si accepta sau nu sa isi traiasca viata in umbra fratelui disparut. Totul depinde de el. Poti sa mai acuzi un astfel de om ca nu are suficienta vointa si tarie de caracter? Ca isi iroseste viata osciland intre a-l ajunge din urma pe fratele pierdut de mult si cautarea propriului sine? Iar in decursul acestui proces devine un pic “ciudat”, cam egoist, oarecum distantat de ceilalti oameni si cu oroare fata de familiile cu mai multi copii. Se uita la ei cu dispret, dar de fapt in inima lui e doar tristete si invidie. El nu-l mai poate avea niciodata pe celalalt frate. Iar asta va constitui pentru el un motiv care il va tine mereu pe loc.

Toti avem la un moment dat rautati, invidii, gelozii, cruzimi chiar. Fie ca suntem copii sau ca am ajuns la stadiul de adult, avem parte de astfel de trairi. Diferenta consta in felul in care reusim sa controlam astfel de ganduri si manifestari. Daca le dam frau liber si ne hranim din reactiile celorlalti fata de atitudinile noastre reprobabile, sau ni le asumam cu ceva mai multa responsabilitate si incercam sa le identificam, sa ne dam seama daca sunt cu adevarat ale noastre, cum au aparut si ce suntem in stare sa facem pentru a le diminua sau opri.

Intr-o familie cu cinci copii, toti sunt maltratati de catre parinti. Sunt batuti si chinuiti zilnic, infometati, denigrati unii in fata celorlalti, instigati sa se bata intre ei, sa se urasca reciproc, sa se trateze ca niste dusmani. Adulti fiind de acum, dintre cei cinci, doar unul ajunge sa se transforme intr-un criminal. Toti au primit acelasi “tratament” din partea ambilor parinti. Ce s-a intamplat cu cel care a luat-o in cu totul alta directie?!? Ce l-a determinat sa fie altfel? In definitiv, nu a avut parte de absolut nimic in plus sau in minus fata de ceilalti patru.

In cele din urma totul depinde de alegerile pe care le facem, felul in care reusim sa ne adaptam incercarilor vietii. Toti am avut in trecut ceva care ne-a marcat, care ne-a facut sa suferim intr-un fel sau altul. Fie ca a fost moartea cuiva drag si apropiat, fie ca nu ne-am simtit suficient de iubiti si apreciati de catre parinti (chiar daca ei ne iubeau din tot sufletul), toti trecem prin framantari si nelinisti. Trecutul ne poate scuza intr-o oarecare masura faptele din prezent, insa asta nu inseamna ca putem abuza la infinit de aceasta scuza: stii, cand eram eu mic...