Adevar sau...

Oare chiar ne place sa fim mintiti?!? Noi oamenii, in general vorbesc. Primim atatea informatii de la cei din jurul nostru. Oricare ar fi forma prin care ne parvin acestea, tindem mai intai sa le dam crezare si apoi, daca ne atrag atentia, le punem la indoiala si putem lua o decizie. Procedam astfel datorita modului in care am fost crescuti si educati?!? Pentru ca parintii ne-au spus ca e frumos sa spui adevarul?!? Sau pur si simplu nu vrem sa ne batem capul cu ce inseamna de fapt realitate, adevar. Iar asta asa, de dragul lui Einstein; pentru ca zicea el ca totul e relativ.

La un moment dat am facut un sondaj personal printre cunoscuti si apropiati. I-am intrebat – pe cine ar alege intre doi candidati, dintre care, pe unul l-au mai votat si inainte, dar care nu a facut absolut nimic din cele promise si un candidat pe care nu il cunosc dar care nu le promite nimic. In proportie foarte mare, peste 80%, oamenii mi-au raspuns ca il prefera pe candidatul care deja le-a inselat increderea. Oare acestia mergeau pe principiul: “rau cu rau, dar mai rau fara rau”? Din moment ce stii ca nu te poti astepta la nimic bun de la cel caruia i-ai oferit deja o sansa, de ce sa nu il incerci si pe celalalt? Stiu, aici e vorba de experienta in alegeri. In definitiv, unul “proaspat” la putere vine si mai “nemancat” si o sa vrea sa se infrupte si mai dihai decat unul care deja si-a mai “alinat” burta nitel si si-a pus afacerile in ordine. Problema e ca procedam asemanator si cand e vorba de celelalte alegeri pe care le facem in viata de zi cu zi.

In anul patru de facultate am avut un curs de didactica psihologiei. In principiu, cursul era optional, deci am fi putut trece peste el. Oricum aveam de pregatit si lucrarea de diploma, pe langa celelalte 12 cursuri obligatorii. Insa profesorul ne-a spus ca numai daca urmam cursul lui se va specifica pe diploma ca putem preda in scoli, dupa terminarea facultatii. Foarte putini din cei aproape 120 de studenti aveau in gand sa devina profesori dar, cum nu stii niciodata ce se poate intampla pe parcursul vietii, mai toti ne-am zis ca poate sa ne fie de folos intr-un moment in care nu avem alte optiuni de facut. Astfel, cursul a fost transformat din optional in obligatoriu. Si nu aveam sa ma impotrivesc eu! Asa ca l-am urmat cu totii cuminti, ca niste scolari de pe vremurile trecute. Nu ne-a dat in gand niciunuia sa verificam informatia data de profesor. La un timp dupa terminarea facultatii, unii chiar au vrut sa mearga in scoli si licee si sa predea psihologia. Acolo au fost informati ca pentru a intruni conditiile impuse de Ministerul Educatiei si Invatamantului (cred ca asa se numea atunci), trebuie sa treaca un examen care are loc odata pe an, si ca diploma de la facultatea de psihologie nu era suficienta. Examenul cu pricina este destul de complex si dificil, locurile sunt putine iar candidatii nenumarati, asa ca trece cine apuca. Intelegeti voi ce vreau sa spun. Iar asta nu a fost singura “plasa” luata in facultate.  

In anul doi, mai avusesem un curs cu el, cel de pedagogie. La examen, pe langa intrebarile legate de curs, mai era si una “nevinovata”, care ne chestiona daca am participat la cursuri si daca nu, sa explicam de ce. Ca un student cuminte, care isi asuma situatia asa cum vine ea, adica, inscrisa la cursurile fara frecventa (care de fapt nu exista, pentru ca toti studentii sunt supusi aceluias regim!) am motivat neparticiparea la cursuri spunand adevarul: eram la serviciu. Serviciu care de altfel imi permintea sa platesc taxele de facultate, prin care ajungea sa fie platit si acel profesor. Dar parca cine tine cont de asta!?! Si sa nu va amagiti pornind de la ideea ca daca e profesor la o facultate cu un asa profil, psihologie adica, asta inseamna ca este un om onest, un pedagog adevarat, cu bun simt si respect fata de studentii de pe urma caruia practic isi ia leafa. Pentru onestitatea raspunsului meu din foaia de examen am fost “rasplatita” cu o nota mica, pentru care profesorul era “acoperit” prin absentele mele de la curs. Asta era de fapt si motivatia scaderii notei. Profesorii stiu ca exista si studenti inscrisi la fara frecventa, stiu ca acestia lucreaza si abia fac fata invatatului si examenelor, insa egoul lor depaseste orice rationament sau bun simt. In concluzie, dumnealui s-a simtit ofensat ca i-am “chiulit”, chiar si prea bine motivat. Nu conta ca raspundeai corect la intrebarile din examen, conta ca nu ai fost prezent, ca la scoala primara. Chiar am primit din partea colegelor o replica de genul: “Si acu’ ce voiai? Ca doar nu prea ai dat pe la curs!” E drept, ele fusesera acolo in fiecare zi, in prima banca, chiar daca nu stiau prea bine despre ce se vorbeste acolo; nemaivorbind de raspunsurile date in examen! In fine, mi-am luat papara si am trecut mai departe. In definitiv, nu poti schimba oamenii, mentalitatea lor. Si am inteles inca odata, ca adevarul nu e bun chiar intotdeauna. Asa ca in urmatorii ani m-am inscris la zi, ca tot nu era nici o diferenta. Asta ar mai fi fost si culmea, ca la sfarsit, sa imi scrie pe diploma ca facusem la fara frecventa, cand regimul fusese acelasi, examenele si cerintele la fel cu cele ale celor de la zi.

In anul patru, acelasi profesor, cu un curs “inrudit” si, cum ne-a spus profesorul, fara de care nu se poate. Trec cele doua semestre, trece cursul si anul, anungem la examen. Sincera sa fiu, nu m-am asteptat ca pe langa intrebarile de examen sa vina din nou cu intrebarea aceea stupida referitoare la prezenta si motivatia absentelor. Macar din respect fata de originalitate! Dar, spre uimirea si dezamgairea mea, nu a fost asa. In fine, ne apucam noi de scris si incepe sa sune un telefon mobil, al carui ring-tone era o melodie de muzica populara. Ne-am uitat in dreapta, ne-am uitat in stanga, in spate, in fata...nimeni nu facea vreun semn sa inchida vreun mobil. La care ma trezesc spunand: “Care esti ba nesimtitu’ ala care si-a lasat mobil-ul deschis in timpul examenului?? Si cu melodia asta de cacao pe deasupra?” Dupa cateva minute bune, il vedem pe profesor ca isi deschide tacticos diplomatul si scoate mobilul cu pricina, se uita pe display sa vada cine il suna (timp in care hora canta mai departe) dupa care, in sfarsit, il opreste. Bineinteles ca am ras cu totii pe infundate cand am aflat cine fusese “nesimtitul” cu pricina. Apoi ne-am continuat in liniste examenul. Ei, dar trecusera totusi doi ani de studii intre timp. De data asta nu am mai picat in aceeasi plasa! Cand am ajuns si la intrebarea de final, am raspuns asa, cam ca Billy Crystal in Analize That...foarte evaziv, foarte vag, ca orice psiholog (psihiatru, psihanalist, psihoterapeut etc.) de altfel. Din raspunsul meu deloc clar, reieseau numai cuvinte apreciative la adresa cursului si a profesorului. Asa ca de data asta mi-a dat 10. Bineinteles ca, colegele cu pricina, cele de mai inainte, s-au uitat chioras la mine si m-au apostrofat invidioase: “Nu inteleg de ce ti-a dat tie 10 si mie mi-a dat 9! Ca tu nici macar nu ai trecut pe la curs!”. Oricum stiau ca nu au cum sa mai schimbe situatia, dar sa isi verse si ele amarul.

Asa ca am plecat acasa zambind in sinea mea (i’ve got you this time!), desi la suprafata, eram pur si simplu dezgustata de faptul ca fusesem nevoita sa recurg la asa ceva pentru a trece “lacul”.

Morala: nu crede niciodata ce auzi sau ce iti vine de la altii. Par sa iti vrea binele, sa te informeze, sa iti fie utili dar, din pacate, de cele mai multe ori realitatea e cu totul alta.

Iar daca accepti “adevarurile” venite din afara, macar asuma-ti cu responsabilitate urmarea lor. Adica, daca tot esti constienta si accepti sa fii mintita in fata, nu te mai supara si renunta la dreptul de a te mai plange ulterior.