Gand de seara...

Iubirea e un cuvant mare. Il folosim adesea pentru a exprima ce simtim pentru ceilalti. Sau chiar pentru lucruri, situatii, evenimente din viata. Dar ce se spune despre iubirea de sine? Multi ar zice ca, a te iubi pe sine e o materializare grosolana a egoismului - un pacat, chiar, daca acceptam fara a filtra, dogmele. Dar a ma iubi inseamna atat de mult, de fapt! Pentru ca, vazand in mine frumusete, comori, valori si culori, am sa le vad inevitabil si in ceilalti. Si astfel, am sa-i pot iubi. Pentru ca, vrem sau nu sa acceptam, suntem interconectati. Facem parte dintr-o mare „familie” – iar in „familia ”asta, la scara universala, geniile beau relaxati o bere cu maturatorii, iar oile negre au de fapt, culoare.

Si inca ceva, legat tot de iubire: Daca reusim sa evoluam din... noi insine, in mai mult, mai bine, in... altfel... ne putem uita in urma la... vechiul „eu” cu iubire si recunostinta? Sau il vom renega cu orice pret, reprimandu-l in umbra noastra, ca pe un gunoi ascuns sub covor, crezand astfel ca am reusit sa ne „despartim amiabil” de partea asta din noi? Integrand „vechea” persoana, acest „apendice netrebuincios”, vom fi pe drumul catre a deveni... completi, poate... Fie doar pentru ca, „vechiul eu” mi-a cerut sa-l fac mai bun, ii datorez macar atat: sa-l invit cu iubire, sa faca in continuare parte din mine, rugandu-l sa-l accepte pe „noul eu”! Altfel, n-as fi avut cum sa devin ceea ce sunt, de fapt!

Ce drept ai sa le ceri celorlalti sa te iubeasca, atat timp cat TU nu-ti dai voie s-o faci?