Unii chiar reusesc sa imi reconfirme ca nu-s dusa crezand mare parte din lucrurile pe care le cred despre mine, despre suflet, despre viata asta ca experienta. Pe altii ii observ cum se avanta in "dreptatea lor" si fac altar de inchinaciune fanatica noii cai imbratisate... oricare ar fi ea.
Altii reusesc uneori sa ma oboseasca prin far'de'sfarsitul "Multumesc", dat aparent din suflet chiar oricarei postari sau poze cu vreun mesaj pozitiv sau incurajator. O fi la mine problema sau "raspunsul" pentru armonie ar fi ECHILIBRUL ca... moderatie intre toate acestea? E insa oare nevoia de echilibru expresia deghizata a unei frici si mai mari – si anume aceea de a nu mai trai cu intensitate maxima vreuna din starile care te-au dat peste cap atat de puternic incat sa iti doresti cu atata ardoare echilibrul? Si iata cercul:)
Pe de alta parte, lucrurile au rostul lor in a fi asa cum sunt: la unii se manifesta cu neputinta, la altii cu fanatism, la unii cu indoiala, cu frica, la altii cu iubire si incredere ca sunt pe drumul care li se potriveste:)
...Odata ce-ai pornit pe Drumul catre tine, chiar cred ca e "normal" sa te indoiesti, sa crezi, sa iubesti, sa iti fie frica, sa te simti pierdut si apoi (re)gasit, atata timp cat nu te atasezi definitiv si irevocabil de vreuna din starile astea...pentru ca ai face-o tot din frica. Am invatat ca starile astea sunt ingrediente ale Cautarii si nu ma voi fi gasit pana ce nu voi fi trecut "suficient" prin ele:) (“suficient”-a se citi: atat cat are nevoie fiecare). Asadar, sa continuam calatoria.
Atinge moastele, neamuleee!
Campania "SHARE if you CARE!"
