Si acum, lamuriri. Pentru mine, trezirea a insemnat momentul in care am inceput sa vad in jurul meu cu o altfel de privire si cu alti ochi. Momentul in care am inceput sa realizez cat plastic si cata forma fara fond zac imprejur si chiar si in mine. Momentul in care am inceput sa deconspir iluzia realitatii, care mi se prezenta ca o scena cu multi actori plictisiti, speriati si confuzi, printre ei, aflandu-ma desigur si eu. Pentru altii, probabil ca trezirea inseamna cu totul altceva. Poate aceasta trezire nici macar nu exista, iar a crede in ea e de fapt, inca o iluzie. Habar n-am. Cert e ca, n-as putea localiza exact in timp momentul in care am inceput sa deschid ochii. Cred ca toata viata am simtit ca ceva nu se leaga, dar n-am stiut ce. Mereu mi-am zis ca problema e la mine si ca sunt inadaptata. Cred ca am ramas in continuare inadaptata, dar macar acum am mai gasit si altii ca mine… foarte putini, ce-i drept.
Dar sa revin la ideea pozitiei ingrate in care ma aflu. Simt ca fiintez in doua feluri de existenta: una pe care am gasit-o asa cum ni se prezinta tuturor cu conotatiile ei materiale si concrete, si cealalata, care imi releva la fiecare pas butaforia, decorul, mastile si costumele. Problema nu e asta, ci faptul ca ma simt nevoita sa traiesc in ambele si sa incerc sa fiu cat de cat adaptata amandurora. Stadiul la care ma aflu acum mi se pare destul de complicat si complex, in sensul ca, inca n-am atins vreun nu stiu ce nivel inalt de “iluminare” cat sa ma desprind de cele lumesti sau macar sa le accept asa cum sunt, si nici lumea materiala sau contextul in care traiesc nu prea ma lasa sa ma desprind. Toate astea au dus, inevitabil la un soi de suferinta care s-a cronicizat in timp, mai ales ca n-am vazut pe nimeni care sa ofere vreo reteta miraculoasa. Si stau si ma intreb de ce mama naibii, evolutia trebuie sa insemne suferinta? De ce un lucru atat de nobil si inalt precum dezvoltarea spirituala necesita indubitabil experimentarea suferintei, care mi se pare extrem de primitiva? Ce fel de experiment nereusit suntem de lucrurile stau asa?... E ca si cum, orice ai face, tot acolo ajungi. Astfel ca, eliberarea sufletului de spaime mi se pare usor cam utopica, devreme ce sufletul e parte integranta din fiinta, iar fiina presupune incarnare. Iar carnea doare…
Ma uit la cei care (cel putin aparent), n-au astfel de probleme, ci doar unele mult mai concrete, cum ar fi: saracia materiala si zbaterea continua pentru painea zilei de maine sau pentru bani de bere la club. Si acolo e suferinta. Cu siguranta ca vorbim de suferinta si frustrare si in cazul miliardarului care nu isi poate permite trei iahturi in loc de doua. Care e diferenta dintre cele doua tipuri de suferinta? Ajuta ele, amandoua in procesul evolutiv? Sau macar… e vreo diferenta intre ele? Si daca da… conteaza?
Odata cu toate zbaterile astea vine si insingurarea. Cu riscul de-a parea aroganta, mie una, nu prea imi mai vine sa fac frumos, sa vorbesc despre cosmetice, vreme si muraturi. In fine, desi in ultima vreme ma simt blocata undeva pe drum, cred ca nu-mi ramane decat sa caut in continuare si sa incerc sa inteleg ca, de fapt, cautarea esentei in sine e… esenta!
P.S. Pe bune ca ochii imi erau inlacrimati de la “ceapa”… ;)
Incotro, lume?
