Aleg sa simt sau n-am incotro?

Cum sa fii prezent in tine si in tot ceea ce emiti in jur, adica sa fii... constient si responsabil de... ceea ce alegi sa simti, sa traiesti, sa... faci, pana la urma? Este SENTIMENTUL –  oricare ar fi el, desigur, daca il pozitionezi pe axa bine/rau, pentru ca SI asta e o chestiune de alegere – o entitate controlabila in ce priveste existenta, nonexistenta sau intensitatea sa? Pentru mine, SENTIMENTUL este ca o bucata de ciocolata, iar atunci cand aleg sa-l definesc in limitele „bun - rau”, am fie o senzatia de pofta nebuna urmata de eliberarea de endorfine dupa „consumarea” unei cantitati suficiente, fie expresia perplexa aferenta confirmarii diagnosticului de diabet.

Nu pot sa nu amintesc aici de o carte pe care tocmai o citesc si care ma fascineaza prin puterea ei de a rezona cu interiorul meu si de a-mi reflecta intr-un mod absolut evident, Adevarul – si anume “Conversatii cu Dumnezeu”, unde autorul, N.Walsch vorbeste despre cele doua sentimente care ne anima: dragostea sau frica. Ma intreb cum ar fi sa spunem asa: “Bun. De azi, gata. De azi, motorul gandurilor mele va fi Dragostea. Nu frica”. Evident, ca lucrurile deriva intr-o retea complexa, iar astfel, Dragostea va sta si la baza faptelor noastre, implicit. Va dati seama cata Iubire am avea per metru patrat?

Stiu... nu  pare deloc usor. Tocmai experimentez si eu. Lucrez la a-mi lasa fricile deoparte, care nu fac altceva decat sa se hraneasca, nesatule si pofticioase, cu energia mea vitala si cu punctele mele vulnerabile – facandu-le astfel sa fie si mai slabe. Fricile mele se hranesc cu... mine. Dar asta pentru ca le las, ori pentru ca n-am capatat inca instrumentele necesare in dialogul cu ele. Spun “dialog” si nu “lupta”, pentru ca intuiesc ca imi voi abandona fricile cu multa dragoste... nu cred ca merge altfel. Lupta presupune violenta – de orice maniera- , iar violenta naste frica... asa ca m-as intoarce de unde am plecat si nu e de dorit!

Oare chiar si dragostea - asa cum am fost invatati s-o simtim - implica frica? Teama de respingere, frica de a pierde iubirea celuilalt? Da, de fapt, cand iubim, o facem conditionat. Asteptam inapoi, o “cantitate” cel putin la fel de mare de iubire, care da, poate fi “cuantificata” in: numarul de “te iubescuri” per ora, intensitatea sarutarilor din partea celui drag, gradul de dilatare al pupilelor ochilor iubitului -  atunci cand ne priveste, evident; si lista ar putea, desigur, continua... la nesfarsit.  O altfel de viziune asupra Iubirii e complicat de stabilit teoretic, daramite practic, ma gandesc... Pentru ca asta ar insemna o modificare fundamentala a structurii gandiri... ceea ce nu e usor, plus ca, trebuie motivata... si doar, ne este Frica de schimbare. Dar oare... iubind fara sa asteptam confirmari nu e mai simplu? Fara sa ne fie teama ca nu vom fi iubiti macar la fel, fara sa ne temem ca asteptarile ne vor fi inselate. Ce-ar fi sa iubim fara sa avem asteptari? De fapt, ce-ar fi sa iubim fara frica? Sa iubim ca si cum n-am mai avea nimic de pierdut. Sa iubim. Punct.