“A face fata” e un proces complex. Am simtit-o pe pielea mea si o simt inca, in timp real. Provocarile se tot repeta, pana ajung sa fie diferite prin modul in care le percepi tu. Probabil ca, perceptia diferita legata de acelasi stimul ajunge sa fie – culmea – diferita, ca o reactie de aparare la monotonie. Cu alte cuvinte, pana la urma, te plictisesti sa te tot sperii de bau-bau. Incepi sa vezi ca de fapt el nu e atat de mare si de negru, nici nu maraie, nu te musca, unde mai pui ca o fi avut si pojar cand a fost mic, iar parintii il puneau pe coji de nuca daca lua 4 la mate. Daca stai bine sa te gandesti, poate ca face parte din tine si a facut mai toata viata ta. Sa-l imbratisam dara, cu drag, ca e si el om!
Am inceput sa inteleg ca, lucrurile sunt atat de “grele” pe cat le dau eu aceasta valoare. Avem o putere fantastica de a investi cu simbolistica lucrurile si intamplarile, chiar si oamenii din jurul nostru. Mi-e evident. Iar uneori, asta se intoarce ca un bumerang neasteptat –paradoxal – impotriva noastra.
Cand reusesc sa las lucrurile sa fie, ma gasesc a fi extraordinar de eliberata si detasata de ele, caci, se pare ca, puterea cu care le-am investit mai demult pierde teren. Lipsa inversunarii egal eliberare. Lipsa fricii egal iubire neconditionata si libertate. Si atunci, nici nu mai doare ca n-are ce. Nu mai e chiar asa de mult pana departe. Cred ca ideea e sa reusesc sa mentin echilibrul intre neutralitate si empatie.
Asa ca, multumesc experientelor mele!
De ce facem copii
Poti oare defini fericirea?
