O tara de oameni fericiti

Va rog sa luati la cunostinta ca titlul e ironic. Mai ieri, scriitoarea Ivona Boitan („Cu sange rece si albastru” si „Hotii de timp”) povestea pe blogul propriu ca a asistat la o discutie intre doua doamne. Doamnele in cauza au ajuns la concluzia suprema: cititul e doar pentru oamenii nefericiti. Asa ca imi permit si eu sa trag concluzia suprema – ca deh, fiecare cu mintea lui, adica cu cat are. Deci suntem o tara de oameni foarte, foarte, dar foarte fericiti. Ma gandeam doar cat de nefericiti sunt suedezii. Imaginati-va o tara cu o populatie de doua ori mai mica ca a noastra care citeste de trei ori mai mult.

Pai nu e clar? Acolo depresia e la ea acasa. Oamenii aia sunt atat de depresivi incat nu stiu cum n-au disparut de pe fata pamantului pana acum.

Eu zic asa, daca fericirea te indeamna la necitit, macar am rezolvat un mister. Si un mister de proportii e mai bine decat nimic. Zau ca e.

Asa am ajuns la concluzia – de altfel nici nu aveam cum sa nu ajung la ea – ca eu sunt un om tare nefericit. Citesc cam mult. Poate ca ar trebui sa ma las de treaba asta. Si asa e greu. Sa urmaresti toate literele, sa intelegi povestea, sa iti amintesti personajele. Zau ca e dificil. Mai bine o telenovela buna sa rumegam si sa lacrimam impreuna, cand, in cele din urma, eroii principali, dupa multe chinuri, reusesc sa faca nunta mare si frumoasa care dureaza ca in basme.

Intrebarea mea e cat de nefericiti sunt oamenii aia de se chinuie sa scrie cartile alea. Poate ca ar trebui sa afle si ei ca scriu pentru deprimati. Si numai un deprimat poate scrie pentru un alt deprimat. Oi gresi eu, de unde sa stiu, ca inca nu am aflat toate misterele si am impresia ca nici nu-mi va iesi vreodata.

Problema e ca nu e deloc usor sa scrii o carte, fie ea chiar si una proasta. In fine, de fapt cine decide daca e buna sau proasta? Dar, revenind in tarcul nostru, asa cum spuneam, sa scrii o carte nu e chiar ca si cum ai merge pe bicicleta. E munca, e transpiratie, creierul se incinge, imaginatia o ia razna. Uneori nu-ti iese, alteori te duce pe culmea disperarii. E o meserie ca oricare alta, pentru ca, desi in Romania nu exista notiunea, scrisul e o meserie. Si nu scriitura ziaristica. Chiar si cartile fac parte din categorie. Pentru ca un autor profesionist se numeste muncitor cu norma intreaga.

Stiu, lumea are impresia ca autorul e tipul (tipa) ala boem, care umbla aiurea pe strada. Mereu cu capul in nori. Nu e deloc asa. Dar, daca niste oameni reusesc sa tot traga diverse concluzii, atunci, zic eu, sa-i lasam sa traiasca si cu ideea asta a scriitorului boem. O da bine la cititor. Adica la deprimat.

Acum, in mod firesc, ma intreb si eu ca tot omul, nici prea prost, nici prea destept: asta o fi scuza prostilor de-a nu citi?  

Oana Stoica Mujea