Citim, auzim, vorbim, ne sfatuim. Recunoastem sfaturile. Vrem sa le aplicam. Ne promitem zi de zi ca o vom face, dar persistam in incapatanare, nepasare sau uitare.
De cate ori nu ati citit o carte plina de sfaturi care v-ar ajuta? Poate ca de multe ori, poate niciodata. Dar eu vorbesc cu cei care au facut-o. Sau, pur si simplu, au participat la ceva sedinte de consiliere personala sau orice altceva. Toti spun acelasi lucru, fie ca sunt filosofi, psihologi sau fizicieni (ma refer la fizica cuantica): "Tu contezi!". Dar, dintr-un motiv sau altul, facem in asa fel incat sa nu ne punem pe locul intai, sa ne lasam mai la coada. Sa-i lasam pe ceilalti sa conteze inaintea noastra. Si de aici apar desconsiderarile si frustrarile.
Si revin, de cate ori nu ati citit o carte de consiliere care v-a dat aripi, cel putin in momentul citirii. Ati citit-o, ati inmagazinat informatia, dar, dupa terminarea lecturii, chiar daca ati mai rumegat un timp, ati uitat. V-ati luat cu altele si nu v-ati mai amintit cine conteaza. Si atunci, pe drept cuvant, poate amintindu-va de ceea ce ati citit, auzit etc, ati spus "eu nu pot fi niciodata pe primul loc". Gresit. Daca nu o faceti pentru voi, atunci pentru cine?
In ultimele zile am invatat o lectie. Categoric ca in anumite momente toti avem nevoie de sustinere, dar nimeni nu ne poate ridica pe podium in locul nostru. Asa cum nici noi nu-i putem ridica pe altii in locul lor. Omul trebuie sa inceapa sa se aprecieze la justa sa valoare. Sa isi dea seama ca el e atat arta cat si creatorul. Ca poate face tot ceea ce isi pune in minte si chiar mai mult. Impinsul de la spate nu ne ajuta la nimic. Din contra, de multe ori s-ar putea sa ne enerveze, sa ne creeze senzatia de sufocare. Si grija in exces a celorlalti poate produce sentimente negative. Atunci de ce sa nu ne ajutam de unii singuri daca tot avem puterea s-o facem?
Cred ca am gasit raspunsul. In momentele de stres uitam sa ne mai gandim la noi, ca la niste fiinte, suflete sau cum vreti sa le numiti. Uitam sa tragem aer in piept, trei secunde, si sa ne intrebam cu toata seriozitatea: "De fapt, ce vreau eu acum? Ce gandesc eu acum?". Daca am face asta, chiar si din cand in cand, daca am respira si ne-am da ragazul sa ne dam seama ce vrem, am fi intr-o altfel de armonie noi cu noi. Daca ne-am da seama ca cele cateva secunde nu ne rapesc timpul necesar pentru a ne duce treaba la sfarsit, atunci, da, lucrurile s-ar schimba.
Traim intr-un secol minunat. Intr-un secol in care omul are ocazia sa-si dea seama ca e in armonie cu universul si ca lucrurile se intampla exact asa cum le gandim, daca o facem cum trebuie. "Suntem ceea ce gandim" si o spun cu toata responsabilitatea. Atragem lucruri bune sau mai putin bune in functie de ceea ce transmite mintea noastra. Minunat ar fi sa constientizam ceea ce transmitem, pentru a sti daca o facem bine sau nu.
Asa ca opriti-va atunci cand simtiti ca nu mai puteti si repetati de cateva ori: "Tot ce suntem este rezultatul a ceea ce am gandit" (Buddah - 563-483 i. Hr)
De cate ori nu ati citit o carte plina de sfaturi care v-ar ajuta? Poate ca de multe ori, poate niciodata. Dar eu vorbesc cu cei care au facut-o. Sau, pur si simplu, au participat la ceva sedinte de consiliere personala sau orice altceva. Toti spun acelasi lucru, fie ca sunt filosofi, psihologi sau fizicieni (ma refer la fizica cuantica): "Tu contezi!". Dar, dintr-un motiv sau altul, facem in asa fel incat sa nu ne punem pe locul intai, sa ne lasam mai la coada. Sa-i lasam pe ceilalti sa conteze inaintea noastra. Si de aici apar desconsiderarile si frustrarile.
Si revin, de cate ori nu ati citit o carte de consiliere care v-a dat aripi, cel putin in momentul citirii. Ati citit-o, ati inmagazinat informatia, dar, dupa terminarea lecturii, chiar daca ati mai rumegat un timp, ati uitat. V-ati luat cu altele si nu v-ati mai amintit cine conteaza. Si atunci, pe drept cuvant, poate amintindu-va de ceea ce ati citit, auzit etc, ati spus "eu nu pot fi niciodata pe primul loc". Gresit. Daca nu o faceti pentru voi, atunci pentru cine?
In ultimele zile am invatat o lectie. Categoric ca in anumite momente toti avem nevoie de sustinere, dar nimeni nu ne poate ridica pe podium in locul nostru. Asa cum nici noi nu-i putem ridica pe altii in locul lor. Omul trebuie sa inceapa sa se aprecieze la justa sa valoare. Sa isi dea seama ca el e atat arta cat si creatorul. Ca poate face tot ceea ce isi pune in minte si chiar mai mult. Impinsul de la spate nu ne ajuta la nimic. Din contra, de multe ori s-ar putea sa ne enerveze, sa ne creeze senzatia de sufocare. Si grija in exces a celorlalti poate produce sentimente negative. Atunci de ce sa nu ne ajutam de unii singuri daca tot avem puterea s-o facem?
Cred ca am gasit raspunsul. In momentele de stres uitam sa ne mai gandim la noi, ca la niste fiinte, suflete sau cum vreti sa le numiti. Uitam sa tragem aer in piept, trei secunde, si sa ne intrebam cu toata seriozitatea: "De fapt, ce vreau eu acum? Ce gandesc eu acum?". Daca am face asta, chiar si din cand in cand, daca am respira si ne-am da ragazul sa ne dam seama ce vrem, am fi intr-o altfel de armonie noi cu noi. Daca ne-am da seama ca cele cateva secunde nu ne rapesc timpul necesar pentru a ne duce treaba la sfarsit, atunci, da, lucrurile s-ar schimba.
Traim intr-un secol minunat. Intr-un secol in care omul are ocazia sa-si dea seama ca e in armonie cu universul si ca lucrurile se intampla exact asa cum le gandim, daca o facem cum trebuie. "Suntem ceea ce gandim" si o spun cu toata responsabilitatea. Atragem lucruri bune sau mai putin bune in functie de ceea ce transmite mintea noastra. Minunat ar fi sa constientizam ceea ce transmitem, pentru a sti daca o facem bine sau nu.
Asa ca opriti-va atunci cand simtiti ca nu mai puteti si repetati de cateva ori: "Tot ce suntem este rezultatul a ceea ce am gandit" (Buddah - 563-483 i. Hr)
Oana Stoica Mujea
Pledoarie artistica
Pe cine ati inselat?
