Acum doi ani am creat un personaj pe numele ei Iolanda Stireanu. Era clar ca e o tipa "Lala", asa ca toata lumea o alinta astfel. Cu doi ani inainte de-a crea acest personaj am trait puternice atacuri de panica - nu va iluzionati, ele nu trec niciodata - asa ca nu mi-a fost greu sa ma simt pe mine in ea, agorafoba.
Dar ce se intampla cand iti dai seama ca esti mai mult barbat decat femeie - nu, nu ma intelegeti gresit, nu-mi plac femeile din punct de vedere sexual - ma refer strict la comportament.
Sunt maritata, dar nu cred in aceasta institutie, asta nu inseamna ca pentru unii nu functioneaza. Nu cred ca doi oameni pot fi tinuti impreuna printr-o hartie. De fapt, daca stau bine sa ma gandesc, e o adevarata neghiobie. Stiu o gramada de cupluri de zeci de ani impreuna fara a avea vreun act care sa le dea dreptul de-a dormi in acelasi pat. Unii au si copii, pe care nu-i impart, ci ii cresc impreuna, oferindu-le fiecare ce are mai bun. Asa cum e normal. Atii au animale de companie, pentru care au acelasi tip de grija ca si pentru un copil. Oamenii reusesc intr-un fel sau altul sa se uneasca, sa-si gaseasca echilibrul si lucruri pe care sa le faca in comun.
Ma intreb, desigur, deloc retoric, ce se intampla atunci cand doi oameni casatoriti nu au nimic in comun? Cunosc si astfel de cupluri. Fiecare trage pentru el fara sa faca absolut nimic la modul comun. Nu stiu, uneori, parca si o supa daca o faci in doi iese mai buna. Ce ar trebui sa se intample cu acesti oameni? Cum ar fi mai bine pentru ei. Fireste ca eu stiu raspunsul. Dar exista cazul in care partenerii, cu toate ca stiu prea bine ca nu are nici un rost relatia, nu se pot dezlipi. Parca sunt cusuti cu ata invizibila si continua sa mearga asa, fiecare pe drumul lui, intalnindu-se seara intr-un pat, facand sex la modul rece si impersonal, iar a doua zi luand-o de la capat. Fiecare cu drumul lui. Lucrurile astea se intampla pentru ca, de obicei, unul dintre parteneri, chiar daca stie ca nu ii e bine, ca nu e normal ce se intampla, pur si simplu e incapabil sa renunte la celalalt.
Cu toate ca ma simt mai mult barbat decat femeie sau mai mult "Lala" decat ceea ce sunt de fapt, de cele mai multe ori, dintr-o dorinta, probabil impletita cu ceva sadic, simt nevoia de-a ajuta oamenii. Luand astfel problemele lor asupra mea. De parca m-as face vinovata pentru vietile lor, uneori ajungand sa ma simt vinovata si pentru viata mea.
Acum am o dilema. Nu stiu cum sa ajut acest cuplu care nu are nimic in comun, care-si duce viata din inertie. I-am vazut si fericiti, dar nu impreuna. Nu-si impartasesc bucuriile, de parca le-ar fi teama ca celalalt sa nu puna stapanire pe ele. Uneori isi impartasesc durerile, probabil mergand pe ideea ca macar la rau pot fi cat de cat impreuna. Poate ca doar asa mai simt ca sunt impreuna. El e dispus sa renunte la relatie, dar ea ar suferi, pentru ca nu stie cum sa mearga mai departe singura. Intreaga sa viata a fost dependenta de el. Pentru ca el a fost mereu acolo cand ea a avut nevoie, dar ea nu i-a cerut niciodata sa fie acolo cand a fost fericita.
Studiez oamenii si faptele lor, pentru a ma putea studia pe mine si faptele mele. Doar ca uneori cad in aceasta capcana. Ma infurie nefericirea celorlalti. Resemnarea: "asta-i viata mea", faptul ca ei nu se pot desprinde. Iar unii, din pacate, nu se vor putea desprinde niciodata. Pentru prima oara e ceva ce nu inteleg. Nu inteleg cum oamenii astia ar putea fi ajutati. El nu renunta pentru ca ii e prea mila de ea. Nu o poate lasa asa, lipsita de aparare. Ea are nevoie de cineva de care sa se agate continuu atunci cand nu ii e bine, iar el e acolo pentru asta.
Ma mira si ma intriga. Stiu ca nu toate femeile sunt "Lala", dar intotdeauna le-am crezut mai puternice, mai apte de-a lua decizii in ceea ce priveste viata lor. Mai hotarate si mai sigure. Cu o putere mai mare de-a discerne, de-a se autoanaliza si de-a porni pe drumul lor in cazul in care e nevoie s-o faca. Asa ca sunt oarecum debusolata. De ce, uneori, femeile nu inteleg ca se distrug atat pe ele cat si pe cel de langa ele. Iar in povestea asta despre dragoste nici nu poate fi vorba. Ea nu mai exista de prea mult timp, asta daca a existat vreodata. Dar asta numai personajele in cauza stiu. Si in cazul de fata cum le-ar putea deschide ochii cineva celor doi, in conditiile in care unul dintre ei nu vrea sa-i deschida nici in ruptul capului?
Sigur ca "Lala" din mine nu face decat sa ironizeze situatia, dar cealalta nu poate. Pentru ca vrea sa inteleaga. Cum poti trai asa la nesfarsit, mergand din inertie si nesimtind nimic?
Dar ce se intampla cand iti dai seama ca esti mai mult barbat decat femeie - nu, nu ma intelegeti gresit, nu-mi plac femeile din punct de vedere sexual - ma refer strict la comportament.
Sunt maritata, dar nu cred in aceasta institutie, asta nu inseamna ca pentru unii nu functioneaza. Nu cred ca doi oameni pot fi tinuti impreuna printr-o hartie. De fapt, daca stau bine sa ma gandesc, e o adevarata neghiobie. Stiu o gramada de cupluri de zeci de ani impreuna fara a avea vreun act care sa le dea dreptul de-a dormi in acelasi pat. Unii au si copii, pe care nu-i impart, ci ii cresc impreuna, oferindu-le fiecare ce are mai bun. Asa cum e normal. Atii au animale de companie, pentru care au acelasi tip de grija ca si pentru un copil. Oamenii reusesc intr-un fel sau altul sa se uneasca, sa-si gaseasca echilibrul si lucruri pe care sa le faca in comun.
Ma intreb, desigur, deloc retoric, ce se intampla atunci cand doi oameni casatoriti nu au nimic in comun? Cunosc si astfel de cupluri. Fiecare trage pentru el fara sa faca absolut nimic la modul comun. Nu stiu, uneori, parca si o supa daca o faci in doi iese mai buna. Ce ar trebui sa se intample cu acesti oameni? Cum ar fi mai bine pentru ei. Fireste ca eu stiu raspunsul. Dar exista cazul in care partenerii, cu toate ca stiu prea bine ca nu are nici un rost relatia, nu se pot dezlipi. Parca sunt cusuti cu ata invizibila si continua sa mearga asa, fiecare pe drumul lui, intalnindu-se seara intr-un pat, facand sex la modul rece si impersonal, iar a doua zi luand-o de la capat. Fiecare cu drumul lui. Lucrurile astea se intampla pentru ca, de obicei, unul dintre parteneri, chiar daca stie ca nu ii e bine, ca nu e normal ce se intampla, pur si simplu e incapabil sa renunte la celalalt.
Cu toate ca ma simt mai mult barbat decat femeie sau mai mult "Lala" decat ceea ce sunt de fapt, de cele mai multe ori, dintr-o dorinta, probabil impletita cu ceva sadic, simt nevoia de-a ajuta oamenii. Luand astfel problemele lor asupra mea. De parca m-as face vinovata pentru vietile lor, uneori ajungand sa ma simt vinovata si pentru viata mea.
Acum am o dilema. Nu stiu cum sa ajut acest cuplu care nu are nimic in comun, care-si duce viata din inertie. I-am vazut si fericiti, dar nu impreuna. Nu-si impartasesc bucuriile, de parca le-ar fi teama ca celalalt sa nu puna stapanire pe ele. Uneori isi impartasesc durerile, probabil mergand pe ideea ca macar la rau pot fi cat de cat impreuna. Poate ca doar asa mai simt ca sunt impreuna. El e dispus sa renunte la relatie, dar ea ar suferi, pentru ca nu stie cum sa mearga mai departe singura. Intreaga sa viata a fost dependenta de el. Pentru ca el a fost mereu acolo cand ea a avut nevoie, dar ea nu i-a cerut niciodata sa fie acolo cand a fost fericita.
Studiez oamenii si faptele lor, pentru a ma putea studia pe mine si faptele mele. Doar ca uneori cad in aceasta capcana. Ma infurie nefericirea celorlalti. Resemnarea: "asta-i viata mea", faptul ca ei nu se pot desprinde. Iar unii, din pacate, nu se vor putea desprinde niciodata. Pentru prima oara e ceva ce nu inteleg. Nu inteleg cum oamenii astia ar putea fi ajutati. El nu renunta pentru ca ii e prea mila de ea. Nu o poate lasa asa, lipsita de aparare. Ea are nevoie de cineva de care sa se agate continuu atunci cand nu ii e bine, iar el e acolo pentru asta.
Ma mira si ma intriga. Stiu ca nu toate femeile sunt "Lala", dar intotdeauna le-am crezut mai puternice, mai apte de-a lua decizii in ceea ce priveste viata lor. Mai hotarate si mai sigure. Cu o putere mai mare de-a discerne, de-a se autoanaliza si de-a porni pe drumul lor in cazul in care e nevoie s-o faca. Asa ca sunt oarecum debusolata. De ce, uneori, femeile nu inteleg ca se distrug atat pe ele cat si pe cel de langa ele. Iar in povestea asta despre dragoste nici nu poate fi vorba. Ea nu mai exista de prea mult timp, asta daca a existat vreodata. Dar asta numai personajele in cauza stiu. Si in cazul de fata cum le-ar putea deschide ochii cineva celor doi, in conditiile in care unul dintre ei nu vrea sa-i deschida nici in ruptul capului?
Sigur ca "Lala" din mine nu face decat sa ironizeze situatia, dar cealalta nu poate. Pentru ca vrea sa inteleaga. Cum poti trai asa la nesfarsit, mergand din inertie si nesimtind nimic?
Curajul de-a trai periculos
Si in ochii ei se vedea nefericirea...
