Povestea pe care urmeaza sa v-o dezvalui m-a daramat. Nu din acel punct de vedere al omului care judeca, pentru ca nu am facut-o nici o clipa. Din contra, povestea m-a daramat pentru ca am inteles-o. Desigur, nu am putut intelege asa cum a facut-o persoana care a trait-o, pentru ca ea a trecut prin toate acele incercari, iar sufletul nu i s-a deschis ca o carte in fata mea. Dar durerea din el se simtea.
Nimeni nu a banuit nimic. Se spune ca nefericirea omului se vede in ochi. In ochii ei, daca stateai sa o privesti, intr-adevar, se vedea. Dar nimeni nu a banuit ca e atat de rau. Ea e o femeie de patruzeci de ani, cu un copil de douazeci pe care nu si l-a dorit niciodata si pe care nu il poate vedea in fata ochilor. Nu sunt niste oameni saraci, dar cu toate astea mama ei a tinut-o cu ea in casa, cu sot si copil. Intr-o zi iubirea dintre ea si sotul ei a disparut. Au divortat, s-au impacat, ca in viata. Sigur, ati spune, trebuia sa stie de la inceput ce vrea. Si daca, totusi, printr-o imprejurare care n-ar trebui sa fie, apare un alt sentiment. Poate de protectie, poate de mila, Dumnezeu stie ce. Ei bine, femeia asta n-a putut renunta intru totul, pentru ca nu a lasat-o inima.
Nimeni nu poate judeca ce-a fost atunci in sufletul ei. Doar ca lucrurile s-au inrautatit. Sufletul nu i-a inflorit, din contra, s-a ofilit incet, incet. Intr-un moment de disperare, femeia asta, si-a lasat sotul, copilul, mama si tatal si a fugit de acasa. Incercand sa-si elibereze sufletul. Drama din interiorul ei a devint cu adevarat cumplita cand sotul a gasit-o, a batut-o si a adus-o cu forta acasa.
Nimeni, absolut nimeni, din cei carora le spunea familie nu a incercat sa o ajute. Sa ii spuna o vorba buna, sa incerce sa inteleaga ce se intampla acolo, in mintea si sufletul ei.
Asa imi dau seama ca egoist nu e ala care incearca sa scape dorindu-si o alta viata. Poate nu mai buna, doar altfel. Egoisti suntem noi toti pentru ca nu ascultam. Nu vrem sa vedem, pentru ca e mai usor asa. E mai usor sa ignori fara sa asculti. Sa asculti fara sa judeci. Pentru ca asta inseamna sa fii aproape de cel care a strigat cu atata putere dupa ajutor si culmea e ca nimeni nu a auzit tipatul, disperarea. Toata lumea a sarit sa acuze, sa scoata tot ce e mai rau din biata fiinta. Sa ii explice cum a reusit sa le distruga vietile.
Suntem chiar atat de plini de noi incat sa avem impresia ca nu putem gresi niciodata sau ne place sa judecam fara sa ne punem in situatia celuilalt?
Ma deranjeaza lumea si, in special, ma deranjeaza reactia celorlalti. Avem ce barfi, avem de cine rade, asta e tot ce conteaza, dar la mintea si sufletul celuilalt nu ne gandim. Si atunci, intreb eu, cine e egoist? Din pacate, am impresia, societatea ne-a invatat sa fim asa. Din pacate nu ne vom schimba niciodata. Macar daca doi, trei, dintre noi am incerca sa vedem lucrurile si din punctul de vedere al celuilalt, fara a ne da cu parerea, fara a spune cum am fi facut noi in locul lui, poate ca atunci lucrurile se vor schimba.
Nu, va asigur, daca ati fi intr-o situatie asemanatoare nu ati avea de unde sa stiti cum ati reactiona, probabil ca in asa fel incat sa le dati celorlalti motive sa va judece. Inainte de-a judeca nu va puneti in situatia celuilalt de parca ati fi cel mai bun om de pe pamant, ar fi bine sa o faceti in asa fel incat sa realizati ca si voi ati fi putut sa o faceti. Pentru ca nimeni nu e perfect. Si daca va credeti asa, atunci mai priviti-va in interior.
Singuratate in doi
Literatura politista... pentru doamne
