Se intampla lucruri, pe care, de obicei, le atragem. Chiar daca nu vrem asta, o facem. Uneori vrem, dar vorba proverbului "ai grija ce-ti doresti ca s-ar putea sa ti se intample". Iar cand ti se intampla ramai pe loc, paralizat. Incepi sa mergi, incet, incet, dar nu mai ai aceeasi pasi siguri. Tot ceea ce ai invatat pana la punctul X nu mai poate fi folosit. Poti folosi tot ceea ce stii pentru a-i ajuta pe altii, dar cu aceleasi vorbe, gesturi, ganduri sau atitudini, nu te poti ajuta pe tine insuti, pentru ca, in acele momente, intervine panica. Te transformi. Nu mai esti tu. Nu te mai cunosti. Te uiti in oglinda si vezi un chip. Un trup. Un aproape om, dar nu un intreg. Te intrebi, anesteziat, unde esti tu, cel de la inceput. Constati ca nu mai existi. Incet, incet, incepi sa mergi mai repede, dar lasi ceva in urma. Te lasi pe tine. Atunci iti dai seama ca niciodata nu vei mai fi tu. Nu vei mai fi cel dinainte. Nu mai ai cum. Odata inceputa transformarea, nu o mai poti lua de la capat. Nu asa cum te stiai tu.
Toate cartile, toate lucrurile pe care le-ai invatat, la un moment dat, nu iti vor mai fi de nici un folos. Nu conteaza ce ti se intampla. Poate un accident, poate o boala grava, poate decesul unui apropiat sau un divort, o despartire, orice iti poate schimba lumea, te schimba, in mod automat, si pe tine.
Si atunci stai o clipa pe loc si iti spui ca trebuie sa mergi inainte. Nu s-o iei de la capat. De la capat ai luat-o cand te-ai nascut. Acum ai doar un singur scop: sa mergi. Sa-ti tarsai pasii. Sa porti catuse la picioare si totusi sa le misti. Te simti zdrobit, iti e rau, frig, cald, simti ca lesini, ca doare, ca mistuie, ca iti e sete sau foame, nu mai conteaza, tu ai un scop: sa mergi. Tot inainte! La un moment dat atat iti va spune creierul. Inima bate, dar nu o mai asculti. Iti spui ca ai ascultat-o prea mult si uite unde ai ajuns. Nu o fi corect sa o dai la o parte, dar nici nu te mai poti increde in ea. Simti ca sufletul tau se zbate, dar nu stii ce vrea. Ai vrea sa-l intelegi. Sa ai puterea sa-l asculti, dar, oare, n-ai facut-o de prea multe ori. Nu l-ai lasat pe el sa spuna si sa spuna? Si iar te razbuni. Nu-l asculti nici pe el. Ce daca se zbate? Ce daca nu se intelege? Si ce daca ar vrea sa evadeze din trup? Lasa-l sa se chinuie. Sa vada si el cum e. Sa vada si sa simta unde te-a adus.
Te gandesti la toate lucrurile in care credeai. Uneori mai crezi in ele. Cum sa nu crezi? Doar ti le-ai spus ca o mantra in fiecare zi, in culcare si sculare. Le-ai citit de mii de ori. Ti-ai facut crezuri din ele, ba chiar ai ajuns, cu disperare, sa te rogi la ele. Dar, chiar daca mai crezi, nu vrei acum sa o iei de la capat. Iti cauti alte mantre. Alte lucruri care te-ar putea face sa mergi. Ba nu, sa fugi. Si fugi. O zi, doua, noua, dar te opresti. Nu pentru ca te-ar durea picioarele, ci pentru ca inima iti bubuie si iti spune "Hei, mai asculta-ma si pe mine! Nu ma lasa sa mor aici, singura in intuneric". O asculti cateva clipe, iar ea iti spune ca nu ii place nici asa, dar apoi ii inchizi gura. De unde sa stie ea. Ei nu-i place nicicum. Ea vrea vise, iar tu nu i le mai poti da, pentru ca nu mai visezi.
Si tot ce ti se pare ca ai realizat - construit - se naruie. Privesti in urma ta si vezi doar cenusa. Si te gandesti cu disperare "Cum mai fac eu la loc palatul, pana nu sufla vantul intreaga cenusa?". Si de aici ai doua posibilitati: ori sufli peste mormanul de cenusa si cureti locul, lasand pustiul sa se aleaga, ori incerci sa pui la loc, fir cu fir. Nu va mai iesi identic. Cum sa iasa identic? Dar poti cladi. Poti construi. Poti incerca sa faci ceva asemanator cu ce a fost, dar iti dai seama ca "a fost", asa ca nu are rost sa reincerci sa recladesti ceva ce s-a prabusit. Asa ca poti cladi altceva. Poti lipi mai bine de data asta, sa reziste si la temperaturi mai joase, si mai inalte, vanturi, grindini. Si, normal, poti spera ca nu vei fi nevoit sa infrunti un uragan. Cu astea nu te prea poti pune. In schimb, daca te duce putin capul, pentru astfel de situatii, faci si un beci in care sa te poti ascunde.
Si de la inima, pe care unii o asculta, lasand ratiunea, care se spune ca e diavoleasca, ajungem din nou la ratiune, pentru ca ne e frica sa mai credem in inima. Care inima? Care suflet?
Si asa mi-au ramas in minte cuvintele Mirabelei Dauer, pe care le spun din memorie, asa cum ma pricep: un artist nu poate fi inteles, de aia e artist. Sufletul lui nu e ca al celorlalti. Poate coti brusc, fara ca nici artistul sa-si dea seama. Atata timp cat el, artistul, omul din spatele lui, nu se poate intelege, cum pot avea ceilalti pretentia s-o faca?
Mi-am incheiat pledoaria!
Oana Stoica Mujea
Redescoperirea artei
Nimeni nu ne poate ridica pe podium in locul nostru
