Nu prea conteaza, n-a fost nimeni acolo, cu mine, in sufletul meu. Fiecare isi duce singur aceasta calatorie. Nu mi se pare firesc, macar de dragul obiectivitatii. Dumnezeu ar fi trebuit sa lase mai multe suflete, macar doua, sa calatoareasca in unul singur. Macar de dragul obiectivitatii.
Cum poti fi obiectiv cu tine insuti? Sunt unii care pot. Se analizeaza din exterior. De parca si-ar iesi din trup si minte. Se observa, se judeca, se uita ei la ei de parca atunci s-ar vedea prima oara. Ma intreb, cu o oarecare naivitate, poate prosteasca, poate umana, daca au o oglinda secreta. Una din aia cum avea imparateasa din Alba-Ca-Zapada. Una care iti spune tot timpul adevarul pe care tu nu-l vezi. Si ce daca altcineva iti spune adevarul, il accepti? Cum sa-l accepti cand el/ea n-a fost cu tine in calatoria sufletului tau. Dar tu stii si iti spui repede, repede, sa nu te auzi prea bine: "E adevarat". Apoi negi. Negi de sute de ori. Dar si daca recunosti ca e asa, nu te simti mai bine. Aproape niciodata nu iti e mai bine atunci cand stii ca adevarul despre tine insuti e fix acela pe care nu vrei sa-l accepti.
Poate ca pastrezi adevarul. Il duci greu. E ca o povara in suflet. O cari, incerci sa o dai mai departe. Le spui tuturor: "Stiti, e adevarat. Chiar e". Spui toate astea pana cand, acel precis adevar, nu mai e valabil pentru tine, ceea ce inseamna ca devine o minciuna despre propria-ti persoana. Si atunci cum stii cand mai esti adevarat si cand nu?
Nu mai stii. Dar nici nu te dai batut. Intrebi iar si iar oglinda. Apoi, inevitabil te intrebi, speriat, infrigurat, aproape turmentat: "Cine sunt eu?". Cine esti? Cine sunt? Cati oameni stiu cu adevarat cine si ce sunt?
Unii spun ca daca renunta la a avea sentimente vor deveni liberi. Liberi sau inghetati? Prizonieri suntem oricum. Indiferent ce si cum am simti, pentru ca nu stim sa simtim. Nu stim sa respectam libertati. Sa ne dam la o parte cand e cazul. Sa auzim cand se urla la noi. Avem impresia ca totul ni se cuvine. Cum de X nu ma vrea, nu ma intelege, nu ma, nu ma. Dar niciodata, la drept vorbind, ei bine, nu ne gandim si la X. Ne pasa de cat suntem noi de raniti pentru ce a facut X sau Y. La cum se invarteste lumea in jurul nostru daca X ne spune ceva nepotrivit. Si atunci, inevitabil, ne pierdem identitatea. Devenim victime. Strigam cat putem ca cineva s-a folosit de noi. De timpul nostru, sentimentele noastre, starile noastre, fara sa-i pese. Dar la timpul, sentimentele si starile celuilalt nu suntem in stare sa ne gandim. Pentru ca, acum, in acest precis moment, numai noi suntem victimele. Numai noi contam si asa va fi pentru totdeauna.
Cum sa stii cine esti, cand, la drept vorbind, habar n-ai cine sunt ceilalti din jurul tau. Pentru ca nu ne pasa. Eu. Intotdeauna, in orice discutie, "Eu" e subiectul. Daca cumva exista un alt pronume exista doar pentru a le spune interlocutorilor cat rau ne-a facut, prea rar bine. Doar stiti ce repede se uita cei care-ti fac bine. Dar cei care iti fac rau nu ii pot fi uitati. Pentru ca, in raport cu tine, adica cu "Eu", este impardonabil. Cum sa iti faca cineva asa ceva? Cum sa ajungi victima cuiva? Pentru ca asta iti doresti.
Oricine poate spune STOP. Gata. Asta e teritoriul meu. Nu sunt victima! Nu vreau sa fiu nefericit! Nu vreau sa plang! Nu vreau sa sufar! Dar adevarul e ca, in adancul fiintei tale, fara sa-ti dai seama, chiar asta vrei. Sa fii victima. Sa ii arati aceluia cat rau ti-a facut. Sa-l faci sa se simta vinovat, daramat. Pentru ca, daca el se simte asa, inevitabil, cu timpul, tu vei incepe sa te simti mai bine. Pentru ca nu iti pasa. Pentru ca nu vrei sa stii cum se simte acela. Doar "Eu" conteaza. Doar sufletul lui "Eu" trebuie sa fie salvat. Restul nu mai conteaza. Serios, cui ii pasa?
Oana Stoica Mujea
Redescoperirea artei
