Minciuna ca o modalitate de legatura in familie

Iata un titlu care poate parea intrigant la prima vedere. Cum am putea construi o legatura prin minciuna si ce fel de legatura ar fi aceasta? De ce ar avea nevoie parintii de minciuni pentru a transmite copiilor lor ceea ce au de spus?

La prima vedere, minciuna se impune printr-un puternic argument valoric. Nu e frumos sa minti, respectul pentru celalalt te invata sa nu-l minti, orice educatie presupune cultivarea adevarului.

Si atunci cum apar minciunile intr-o familie?

In primul rand, ne referim intotdeauna la o dificultate, la o imposibilitate de a spune adevarul. De ce e greu de spus ce se intampla sau ce ni s-a intamplat? De ce nu putem spune copilului pur si simplu cum stau lucrurile?

Ca suntem pe cale sa divortam, ca am ramas fara slujba, ca am avut o copilarie nefericita, ca cineva este bolnav, ca suntem foarte furiosi sau foarte ingrijorati.

Pentru ca aceste lucruri sunt foarte greu de suportat pentru noi insine, ele reprezinta o tensiune, o incarcatura emotionala cu care nu stim ce sa facem si pe care vrem sa o uitam, sa facem in asa fel incat sa dispara, sa credem si noi ca este altfel.

Minciuna aceasta de care vorbesc, care modifica realitatea pentru a o putea transmite mai departe si pentru a putea fi primita de celalalt, nu este una intentionata.

Este o modalitate de aparare. Este incercarea de a gasi solutia unui conflict. Acela de a spune si de a nu spune in acelasi timp.

"De ce sa-i spun tot? Copilul meu va fi stresat, e mic, nu va suporta, ii fac rau". Raul este deja facut prin faptul ca parintele a fost atat de afectat incat starea sa se va transmite si copilului.

Insa acestuia ii vor lipsi cuvintele care sa ii explice de ce este parintele asa. Si in plus, va primi o explicatia contradictorie, adica invers decat simte el ceea ce va provoca multa confuzie si suferinta.

Nu este vorba de a spune tot copilului, adica si ceea ce nu ii putem spune, ceea ce pentru noi pare inacceptabil sau de ne-spus, ci de a-i oferi acces la ceea ce simtim noi, la trairile noastre, la dorintele noastre, la temerile noastre care sunt ale intregii familii.

Minciuna va fi intotdeauna acceptata pentru ca legatura de familie functioneaza in baza unui contract narcisic, in care membrii ei sunt investiti si recunoscuti ca facand parte din familie si in baza unui pact denegativ in care fiecare dintre ei are obligatia de a face in asa fel incat sa protejeze familia si legaturile ei.

Parintele va spune un alt adevar iar copilul il va lua ca atare. Aceste lucruri sunt inconstiente. Fiecare dintre ei vor sti ca in spatele lui se ascunde altceva si vor trai aceasta stare de secret. Un pact al tacerii asigura alianta si stabilitatea legaturii.

Parintele care a trait o situatie traumatica si nu o poate reda copilului o transforma in altceva. Isi rescrie istoria, isi imagineaza alte amintiri, alti parinti. Insa ceva din spaima si teroarea lui se transmite si in aceasta noua istorie “curata”.

Copilul ajunge sa minta si el. Sa foloseasca minciuna ca pe un mod de a-si construi propria istorie. De ce sa minta? Ce nevoie ar avea el?

Nevoia de a se pune in locul parintelui si de a intelege de ce el nu poate trai decat folosind minciuna, de a-i intelege suferinta care i-a sters adevarul si adevarata istorie. Minte pentru a afla adevarul.

Minciuna apare atunci cand o familie nu poate proceda altfel, atunci cand propria ei istorie pare de nesuportat, reprezinta un pericol si adevarul isi va gasi loc numai cand familia va simti ca spunandu-l, va fi in siguranta.