Nu pot sa spun ca imi aduc aminte exact cand am alergat pentru prima oara dupa o masina sau un mijloc de transport in comun. Cert e ca, din cate imi amintesc si am adunat, cred ca am alergat cam dupa toate felurile de transporturi posibile.
O sa o iau de “jos in sus”. Da, mi s-a intamplat sa alerg si dupa o masina. Plecam la munte, impreuna cu niste prieteni si, la un moment dat, mi-am dat seama ca s-a facut cam tarziu si nu o sa ajung la timp. Asa ca, mi-am luat picioarele la spinare, cu rucsacul in spate si am inceput sa ma “grabesc”, sa nu scap…masina. Asta nu ar fi fost foarte grav. In cel mai rau caz, daca ar fi plecat totusi fara mine, as fi avut unde sa ma intorc: acasa.
Dupa autobuz am alergat mare parte din liceu. Era doar o statie de mers, dar luuunga. Mai ales iarna, cand era zapada pana peste glezne si ger tare afara. Cu astfel de conditii, sigur nu era cazul sa pierzi un autobuz. Singura tragedie era sa intarzii la ore, ceea ce n-ar fi fost deloc o chestie buna. Multi dintre profesori veneau cu trenul si nu intarziau. Asa ca nu as fi avut nici o scuza acceptabila.
Ca sa urcam nitel pe scara “ierarhica”, da, am alergat si dupa autocar. La prima iesire in Grecia, am mers fireste in excursia de la Meteora. La inceput ne-am tinut noi dupa grup, prietena mea si cu mine, dar la un moment dat, pentru ca erau mai multe grupuri de romani, ne-am amestecat si ne-am luat cu alt grup. Intre timp a inceput sa ploua, asa ca am ramas adapostite la intrarea manastirii. Autocarul era ceva cam departe. Nu ne-ar fi facut chiar ciuciulete. Si nici gauri nu ne-ar fi facut amarata aia de ploaie, ca nu era acida, dar nici chef sa ne udam nu aveam. Intr-un final ne-am dat seama ca autocarul ala, oprit mai in panta, pe noi ne asteapta. Asa ca am luat-o la fuga, printre picaturi si…l-am prins. Ghida ne-a obraznicit, spunandu-ne: “Frumos e sa stam un autocar intreg dupa voi?”. Nu avea rost sa dam replica la asa ceva. La romani inca nu s-a inventat chestia aia cu steguletul, umbreluta sau semnul distinctiv unui grup, pe care il urmeaza toata lumea si dupa care se ghideaza sa nu se piarda. Dar asta e o cu totul alta poveste (asta cu ghizii).
Ce ar veni dupa autocar?!? Ah, da, trenul. Fireste ca am alergat si dupa asta. Tot la munte plecam. Dupa ce i-am facut capul calendar tot drumul soferului de taxi, am luat-o la fuga pe peronul garii, ca nebunii si…l-am prins si pe asta. E drept, nu la fel au mai stat lucrurile cu o alta ocazie; si inca una buna de tot: Anul Nou. Intr-o seara de Revelion, am alergat dupa tren impreuna cu verisoara mea si sotul ei. Daca eram singura, sau toti fara bagaje, l-am fi prins. Dar n-a fost chip. Asa ca, in cele din urma, era sa petrecem raspantia dintre ani in vagonul unui tren. Norocul nostru a fost ca a mai fost unul inainte de ora 12, asa ca am ajuns acasa la timp sa ciocnim un pahar impreuna cu restul familiei. Deh, ale tineretii valuri (sau trasnai!).
Si sa nu credeti ca dupa avion nu am alergat. Ei, nu chiar pe pista, dupa coada lui. Ci prin aeroport. De plecat de acasa, am plecat la timp. Dar fara sa luam bine in calcul traficul foarte aglomerat la ora aia din zi. Am facut tot felul de artificii pe drum, sa evitam ambuteiaje, dar si asta ne-a luat timp. Intr-un final, am ajuns la check-in cu sufletul la gura. Eram, fireste, ultima persoana. Si fuga nu s-a terminat acolo. Am fost sfatuita sa ma “grabesc”, pentru a avea timp sa ajung pana la usa de imbarcare. Asa ca am luat-o iar la fuga, pe scari, doar doar sa nu aud ca imi striga numele prin megafon. In avion nu mi-a mai trebuit nimic de baut sau de mancat. Nu voiam decat sa imi trag sufletul si sa fiu sigura ca m-am legat bine cu centura de siguranta. Adica, ca sunt acolo, in avion.
Ei, fireste ca nu m-am oprit aici. Daca stam sa ne gandim bine, ar mai fi cateva mijloace din astea, de transport, dupa care sa mai pot alerga. Da, am mai gasit unul: un vapor. Zilele trecute am fost intr-o excursie din Corfu, in Paxi. Toate au fost frumoase pe drum, poze, muzica greceasca, pesteri “miraculoase”, apa minunata. In Paxi am facut ultima escala, sa mancam si sa facem o baie. Aveam cam doua ore la dispozitie. De mancat, am mancat cat de repede am putut. Plaja si baia erau importante. Am gasit singura plaja la indemana, cam la vreo juma de km distanta de vapor. Am luat mastile de snorkeling si ne-am dus dupa scoici si pesti. Partea proasta e ca in apa pierzi orice notiune a timpului. Fireste ca aveam ceas care functioneaza si sub apa. Si fireste ca era utiat in masina, in buzunarul portierei. Asa ca nu aveam nici un reper. Dupa prima “incursiune”, am iesit pe mal cu prima captura de arici de mare. Toti unul si unul. Dar nu mi-a dat in minte sa ma uit totusi la ceas, sa vad cat timp mai aveam la dispozitie. Am mai facut un drum, am mai gasit cativa si, la un moment dat, mi s-a facut frig. Norocul nostru. Am iesit pe mal, am mai admirat odata aricii si ne-am gandit ca dupa ce ne uscam putin, in drum spre vapor, sa mai facem o escala, sa mai cautam cativa intr-un alt loc unde vazusem ca se mai inoata. Abia in clipa aia m-am gandit sa ma uit la ceas: 16:42! La 16:50 trebuia sa fim pe vapor. Nu stiu cand am adunat tot de pe plaja si am luat-o la sanatoasa. Asta cred ca a fost cea mai grea dintre toate cursele de pana acum. Nici nu voiam sa ma gandesc ce am avea face daca pleca vaporul fara noi. Mai mare incurcatura nici ca ar fi fost. Excursiile acolo nu sunt zilnice, iar noi aveam sa plecam in 3 zile din insula. La intoarcere planuisem sa mancam o inghetata italieneasca, buuna si foarte aratoasa. Fireste ca nu mi-a mai trebuit nimic. Nu voiam decat sa ma vad imbarcata, chiar daca ar fi fost sa imi dau duhul acolo, pe puntea vaporului. Desigur, nu a fost cazul. Iar ultima usurare a fost ca nu am fost noi ultimii veniti. Am mai stat cateva minute dupa niste italieni chiar mai intarziati decat noi. Restul calatoriei nu am facut altceva decat sa admir peisajul si sa citesc cateva pagini din cartea pe care o aveam la mine. Ce bine era in amaratul ala de scaun din plastic de pe vapor!
Si cand ma gandesc ca toate astea i s-au intamplat unei persoane care apreciaza si respecta punctualitatea. Eu explicatie le-am gasit la toate aceste “intarzieri” si alergaturi. Dar n-as mai vrea totusi sa trec prin asa ceva. Cred ca acum, cu asta ultima, chiar m-am lecuit pe vecie.
O sa o iau de “jos in sus”. Da, mi s-a intamplat sa alerg si dupa o masina. Plecam la munte, impreuna cu niste prieteni si, la un moment dat, mi-am dat seama ca s-a facut cam tarziu si nu o sa ajung la timp. Asa ca, mi-am luat picioarele la spinare, cu rucsacul in spate si am inceput sa ma “grabesc”, sa nu scap…masina. Asta nu ar fi fost foarte grav. In cel mai rau caz, daca ar fi plecat totusi fara mine, as fi avut unde sa ma intorc: acasa.
Dupa autobuz am alergat mare parte din liceu. Era doar o statie de mers, dar luuunga. Mai ales iarna, cand era zapada pana peste glezne si ger tare afara. Cu astfel de conditii, sigur nu era cazul sa pierzi un autobuz. Singura tragedie era sa intarzii la ore, ceea ce n-ar fi fost deloc o chestie buna. Multi dintre profesori veneau cu trenul si nu intarziau. Asa ca nu as fi avut nici o scuza acceptabila.
Ca sa urcam nitel pe scara “ierarhica”, da, am alergat si dupa autocar. La prima iesire in Grecia, am mers fireste in excursia de la Meteora. La inceput ne-am tinut noi dupa grup, prietena mea si cu mine, dar la un moment dat, pentru ca erau mai multe grupuri de romani, ne-am amestecat si ne-am luat cu alt grup. Intre timp a inceput sa ploua, asa ca am ramas adapostite la intrarea manastirii. Autocarul era ceva cam departe. Nu ne-ar fi facut chiar ciuciulete. Si nici gauri nu ne-ar fi facut amarata aia de ploaie, ca nu era acida, dar nici chef sa ne udam nu aveam. Intr-un final ne-am dat seama ca autocarul ala, oprit mai in panta, pe noi ne asteapta. Asa ca am luat-o la fuga, printre picaturi si…l-am prins. Ghida ne-a obraznicit, spunandu-ne: “Frumos e sa stam un autocar intreg dupa voi?”. Nu avea rost sa dam replica la asa ceva. La romani inca nu s-a inventat chestia aia cu steguletul, umbreluta sau semnul distinctiv unui grup, pe care il urmeaza toata lumea si dupa care se ghideaza sa nu se piarda. Dar asta e o cu totul alta poveste (asta cu ghizii).
Ce ar veni dupa autocar?!? Ah, da, trenul. Fireste ca am alergat si dupa asta. Tot la munte plecam. Dupa ce i-am facut capul calendar tot drumul soferului de taxi, am luat-o la fuga pe peronul garii, ca nebunii si…l-am prins si pe asta. E drept, nu la fel au mai stat lucrurile cu o alta ocazie; si inca una buna de tot: Anul Nou. Intr-o seara de Revelion, am alergat dupa tren impreuna cu verisoara mea si sotul ei. Daca eram singura, sau toti fara bagaje, l-am fi prins. Dar n-a fost chip. Asa ca, in cele din urma, era sa petrecem raspantia dintre ani in vagonul unui tren. Norocul nostru a fost ca a mai fost unul inainte de ora 12, asa ca am ajuns acasa la timp sa ciocnim un pahar impreuna cu restul familiei. Deh, ale tineretii valuri (sau trasnai!).
Si sa nu credeti ca dupa avion nu am alergat. Ei, nu chiar pe pista, dupa coada lui. Ci prin aeroport. De plecat de acasa, am plecat la timp. Dar fara sa luam bine in calcul traficul foarte aglomerat la ora aia din zi. Am facut tot felul de artificii pe drum, sa evitam ambuteiaje, dar si asta ne-a luat timp. Intr-un final, am ajuns la check-in cu sufletul la gura. Eram, fireste, ultima persoana. Si fuga nu s-a terminat acolo. Am fost sfatuita sa ma “grabesc”, pentru a avea timp sa ajung pana la usa de imbarcare. Asa ca am luat-o iar la fuga, pe scari, doar doar sa nu aud ca imi striga numele prin megafon. In avion nu mi-a mai trebuit nimic de baut sau de mancat. Nu voiam decat sa imi trag sufletul si sa fiu sigura ca m-am legat bine cu centura de siguranta. Adica, ca sunt acolo, in avion.
Ei, fireste ca nu m-am oprit aici. Daca stam sa ne gandim bine, ar mai fi cateva mijloace din astea, de transport, dupa care sa mai pot alerga. Da, am mai gasit unul: un vapor. Zilele trecute am fost intr-o excursie din Corfu, in Paxi. Toate au fost frumoase pe drum, poze, muzica greceasca, pesteri “miraculoase”, apa minunata. In Paxi am facut ultima escala, sa mancam si sa facem o baie. Aveam cam doua ore la dispozitie. De mancat, am mancat cat de repede am putut. Plaja si baia erau importante. Am gasit singura plaja la indemana, cam la vreo juma de km distanta de vapor. Am luat mastile de snorkeling si ne-am dus dupa scoici si pesti. Partea proasta e ca in apa pierzi orice notiune a timpului. Fireste ca aveam ceas care functioneaza si sub apa. Si fireste ca era utiat in masina, in buzunarul portierei. Asa ca nu aveam nici un reper. Dupa prima “incursiune”, am iesit pe mal cu prima captura de arici de mare. Toti unul si unul. Dar nu mi-a dat in minte sa ma uit totusi la ceas, sa vad cat timp mai aveam la dispozitie. Am mai facut un drum, am mai gasit cativa si, la un moment dat, mi s-a facut frig. Norocul nostru. Am iesit pe mal, am mai admirat odata aricii si ne-am gandit ca dupa ce ne uscam putin, in drum spre vapor, sa mai facem o escala, sa mai cautam cativa intr-un alt loc unde vazusem ca se mai inoata. Abia in clipa aia m-am gandit sa ma uit la ceas: 16:42! La 16:50 trebuia sa fim pe vapor. Nu stiu cand am adunat tot de pe plaja si am luat-o la sanatoasa. Asta cred ca a fost cea mai grea dintre toate cursele de pana acum. Nici nu voiam sa ma gandesc ce am avea face daca pleca vaporul fara noi. Mai mare incurcatura nici ca ar fi fost. Excursiile acolo nu sunt zilnice, iar noi aveam sa plecam in 3 zile din insula. La intoarcere planuisem sa mancam o inghetata italieneasca, buuna si foarte aratoasa. Fireste ca nu mi-a mai trebuit nimic. Nu voiam decat sa ma vad imbarcata, chiar daca ar fi fost sa imi dau duhul acolo, pe puntea vaporului. Desigur, nu a fost cazul. Iar ultima usurare a fost ca nu am fost noi ultimii veniti. Am mai stat cateva minute dupa niste italieni chiar mai intarziati decat noi. Restul calatoriei nu am facut altceva decat sa admir peisajul si sa citesc cateva pagini din cartea pe care o aveam la mine. Ce bine era in amaratul ala de scaun din plastic de pe vapor!
Si cand ma gandesc ca toate astea i s-au intamplat unei persoane care apreciaza si respecta punctualitatea. Eu explicatie le-am gasit la toate aceste “intarzieri” si alergaturi. Dar n-as mai vrea totusi sa trec prin asa ceva. Cred ca acum, cu asta ultima, chiar m-am lecuit pe vecie.
Complexul fratelui mai mic
Ce faci dupa divort?
