Pe moment apartinatorul sau cel care se ocupa de copil este putin iritat de aceasta razvratire a copilului, de faptul ca “nu asculta” si cauta metode ceva mai clare de a se face ascultat si de a-l determina pe micut sa se conformeze cererii sale. De aici apare o forma de negociere intre cei doi, in care adultul insista asupra cererii sale, copilul trage de funie in partea lui, cat de tare poate el, opunandu-se, pana se ajunge la momentul in care cel mare isi pierde rabdarea si intelegerea si sisteaza totul printr-un gest sau cuvant decisiv, iar cel mic se va recunoaste “infrant”, va ceda si se va conforma. Si cand te gandesti ca el initial el voia ce i se cerea!
Ce se intampla de fapt?!? Copilul isi testeaza in permanenta limitele in care se poate incadra. Pana unde il poate determina pe parinte sa mearga in cadrul acestei negocieri? Cat de permisiv poate fi acesta? Care este momentul in care el, copilul, e bine sa se opreasca si sa accepte cererea adultului?
De ce se comporta astfel? Din nevoia lui de siguranta. Parintii din ziua de astazi tind sa fie ceva mai permisivi, mai lasci cu copiii lor; nu mai folosesc aceleasi metode ca parintii sau bunicii lor. Iar in multe din cazuri, copiii ajung sa nu mai stie exact care le sunt reperele. Uneori parintii il lasa sa faca un lucru sau chiar o trasnaie fara a-l admonesta sau pedepsi in vreun fel, alteori primeste un perdaf zdravan pentru ca a facut acelasi lucru. Si atunci copilul devine putin confuz. Cine nu ar fi?!? Nu intelege de ce intr-un caz i s-a permis sa faca asta si nu a fost pedepsit iar intr-un alt caz, similar, a fost zgaltait bine de tot. Cand e bine si cand e rau?!? El nu ii intelege inca bine pe cei mari, faptul ca pot avea si ei momente bune sau rele, ca pot fi bine dispusi sau obositi si iritati, in primul caz avand ceva mai multa rabdare si intelegere iar in cel de-al doilea pierzandu-si rabdarea mult mai usor. Si atunci copilul procedeaza de multe ori in asa fel incat sa afle dinainte ce va urma, sa isi creeze aceasta zona de confort interior testandu-si parintele pana in momentul in care acesta cedeaza, isi pierde rabdarea si intelegerea. Chiar daca “conflictul” se sfarseste putin brutal, copilul fiind bruftuluit nitel de parinte si pus la punct, acesta se declara multumit in sinea lui pentru ca acum poate sta linistit. Stie pana unde poate intinde coarda si cand sa se opreasca, inainte ca lucrurile sa capete o intorsatura neplacuta pentru el.
Aceasta negociere parinte - copil care apara si se manifesta in cadrul relatiei lor pe durata intregii vieti, are si rol de afirmare a personalitatii copilului. Treptat, pe parcursul cresterii si maturizarii copilului, parintele incepe sa mai lase de la el, sa fie mai intelegator si mai permisiv. In caul in care intre cei doi s-a stabilit o relatie armonioasa, sanatoasa, bazata pe intelegere si bun simt, copilul nu v-a profita de pe urma acesteia, dar va incerca totusi sa isi contureze statutul.
Un exemplu de acest fel, luat chiar dintr-un fapt real: intr-un tramvai, mama isi tot cicalea copilul in varsta de cel mult 10 ani. La un moment dat incepuse sa sune ca o moara stricata, care mergea in gol, in mod inutil. Culmea e ca cel mic statea linistit pe scaunul lui si nu zicea nimic, se uita pe fereastra, incercand sa se detaseze de o scena ce i se parea oarecum ciudata. Dupa un timp, copilul nu a mai suportat peroratiile inutile ale mamei si i-a spus: “Haide mai mama, mai opreste-te si tu. Nu vezi ca vorbesti fara rost de acum!?!” Iata ca si cei mici pot avea limitele lor, pe care uneori, spre uimirea adultilor, si le pot delimita intr-o maniera destul de eleganta si chiar matura am putea spune.
Pe langa prima perioada critica, in jurul varstei de 3-4 ani, ceva mai tarziu vine perioada adolescentei, cu toate tulburarile si problemele ei. Ei, si atunci parintii se simt din nou in impas. Indiferent care e relatia cu copilul lor, acesta tot va simti la un moment dat nevoia sa se razvrateasca impotriva lor si sa le spuna un mare NU, cand se asteapta ei mai putin. Este o modalitate in care adolescentul marcheaza o trecere, o noua etapa in viata lui, in care incepe sa se simta mai stapan pe sine si, de ce nu, sa isi afirme si el autoritatea.
Oricare ar fi diferenta de varsta intre parinti si copii, pe parcursul vietii vor exista mereu neconcordante intre acestia. Primii vor ce cred ei ca e mai bine pentru copilul lor, ceilalti vad lucrurile din perspectiva lor, oarecum diferita, si se conformeaza sau nu cererilor, sau chiar impunerilor venite din partea parintilor.
Cu toate acestea nu este indicat sa iti determini copilul sa te asculte momindu-l cu o recompensa afectiva, materiala sau pur si simplu ducandu-l cu zaharelul la propriu sau la figurat. Daca il inveti ca e bine sa te asculte, sa fie de acord cu ce ii spui sau ii ceri tu, pentru ca va primi ceva bun, o jucarie sau un pupic, tot restul vietii lui va intelege ca numai astfel e bine sa se conformeze regulilor familiale si sociale. Putem recunoaste ca acest tip de relationare este foarte asemanator cu modelul pavlovian.
Din pacate, in viata, copilul va vedea ca nu e tocmai potrivit sa schimbe sentimente pe bani si ca nu primeste recompense de la nimeni ca isi plateste taxele sau ca isi duce la indeplinire indatoririle personale si sociale. Realitatea il va invata pana la urma ca notele reprezinta aprecierea muncii depuse, a faptului ca si-a insusit niste cunostinte, ca banii sunt folositi in general pentru a cumpara produse si ca cel mai potrivit este sa schimbe sentimente tot pe sentimente.
Oricat de incapatanat este copilul tau, cat de indaratnic ti s-ar parea, exista cu siguranta o metoda prin care sa il ajuti, nu sa ii impui, sa inteleaga ca ce ii ceri tu sa faca sau sa spuna are un rost, un beneficiu in favoarea lui si sa observi cu atentie aceste momente in care ti se opune cu desavarsire, pentru a intelege mai bine de ce procedeaza astfel. Pana la urma, ei nu stiu sa se exprime foarte bine in cuvinte, asa ca se folosesc de atitudini si comportamente de acest gen, pentru a-ti arata ce vor ei de fapt.
Copiii nu au intotdeauna nevoie de cuvinte...
Mami, imi cumperi...?
