Iar se cearta

M are 13 ani, dar de multe ori gandeste si se poarta mult mai matur. La fel si atunci cand s-a dus singur la psihologul scolii si a cerut sa stea de vorba cu el. Nu i-a cerut sa-l consilieze ci sa-i recomande un psihoterapeut. A considerat el asa, ca ar avea nevoie de psihoterapie. Fireste, a fost intrebat de ce.

- Tot timpul se cearta!
- Cine?- Cum cine? Parintii mei. Nu mai suport!
- Din ce motiv?
- Daca nu au unul, inventeaza atunci, pe loc. Din orice. Nu pot fi niciodata de comun acord cu ceva.
- Se cearta si cu tine? Au ceva sa-ti reproseze?
- Ah, nu, cu mine nu mai apuca sa se certe, pentru ca o fac intre ei tot timpul. Pe mine nici nu ma mai observa. De multa vreme.
- Inteleg ca te simti neglijat.
- E putin spus. Imi vine sa-mi iau campii. Sa plec de-acasa.
- Si unde te-ai duce?
- Nu stiu. Numai sa nu-i mai aud certandu-se. Nu pot sa ii inteleg. Ce au de impartit? Si daca nu se mai inteleg, de ce mai stau impreuna?
- Ai prefera sa se desparta?
- Da. Sigur ca da. Poate in felul asta as avea parte de liniste. De unul singur nu poate sa se certe. Niciunul dintre ei. Daca n-ar mai fi impreuna…cine stie…
- Le-ai spus vreodata ca te deranjeaza certurile lor.
- Si daca le-as fi spus ce? M-ar fi auzit si s-ar fi linistit asa, de-odata? Eu nu inteleg de ce s-au luat. Pentru ca dintotdeauna a fost asa in casa. Numai si numai certuri. Voci ridicate, usi trantite, bufnituri. Macar ca nu se bat. Asta ar mai lipsi.
- Chiar dintotdeauna a fost asa? S-au certat mereu?
- Da. De cand ma stiu. De cand eram mic si imi pot aduce aminte. Daca nu se certau pe ce tip de lapte sa imi cumpere, se certau pe ce sa faca de mancare, sau care sa mearga primul sa faca baie. Pana si asta e pentru ei motiv de cearta. Urla ca niste descreierati tot timpul. Nu stiu cum de nu-i reclama vecinii.- Si ce crezi ca poti face tu?
- Nu stiu. Sa astept pana ma fac mare. Dar inca 5 ani nu stiu daca mai rezist in casa aia de nebuni.
- Cum e cand esti doar cu unul din ei in casa.
- E relativ liniste.
- Relativ?
- Da. Adica nu mai sunt tipete si certuri. Cred ca ei nu stiu sa comunice altfel.
- Tu cum comunici de obicei?- Asa cum o fac acum, aici, cu dumneavoastra. Normal, cred.
- Dar cu colegii tai? Cu prietenii?
- Tot asa. Urasc sa ma cert. Daca il vad pe vreunul ca are chef de harta, o tai. Pur si simplu ma car de acolo. Chiar daca nu se cearta cu mine. Imi sunt suficiente certurile si tipetele de acasa.
- Ai incercat sa stai de vorba separat cu ei?
- Nu cred ca inteleg prin ce trec eu. Oricat le-as explica. Adica, imi zic da da, ca or sa se tempereze, dar cum ajunge celalalt acasa, incep iar. Si ma retrag in camera mea. Noroc ca am camera mea, altfel ma aruncam de la balcon.
- Te-ai gandit vreodata serios la treaba asta?
- Nu. Faceam haz de necaz. Noi stam la parter.

Putini parinti realizeaza cu adevarat la ce-si supun copiii cu neintelegerile si certurile lor. Pentru copii este foarte important sentimentul de siguranta si stabilitate, iar acesta poate fi dat peste cap cu usurinta atunci cand ei vad parintii certandu-se. S-a constatat ca fac mai usor fata atunci cand sunt certati, decat cand isi vad parintii certandu-se intre ei. Un astfel de climat familial nu poate aduce niciun fel de echilibru, mai ales in viata unui adolescent si asa controversata si supusa unor permanente schimbari, carora cu greu le face fata.

E adevarat, se vor maturiza mai devreme. Si de ce si-ar dori parintii asta? Pentru ca si lor le-a fost “furata” copilaria? Sa fie o forma de a le cere ajutor copiilor acolo unde ei, parintii, nu se descurca? Si daca ar fi asa, e corect fata de copii?