Fie ca vede ceva ce si a dorit cu adevarat sau nu, pe care l-a vazut la alt copil sau pur si simplu intr-o vitrina, devine din ce in ce mai insistent si chiar enervant uneori, pana ce, intr-un fel sau altul, cerinta ii va fi satisfacuta.
Oricat ai incerca sa negociezi: “nu iti cumpar dulciuri din alea, nu sunt bune; ai atatea jucarii acasa, ce mai ai nevoie si de aia? Acum mergem la masa, asa ca nu vreau sa iti strici pofta de mancare cu toate prostiile etc.”, cu cat te lupti mai tare, cu atat e si el mai acerb. Nu se lasa, tu nu te lasi, incercati sa negociati ceva acceptabil pentru ambele parti si, in cele din urma tot tu esti cea care cedezi. Iar el a castigat si “batalia” asta.
Daca nu ii acorzi nici cea mai mica atentie atunci cand vrea sa ii cumperi acel ceva, e capabil sa izbucneasca intr-o criza urata, sa inceapa sa se agite, sa tipe, sa dea din picioare. Vrei sa eviti astfel de scene si sa nu te faca de rusine in public, si iar cedezi. Numai sa se potoleasca odata!
In cazul in care nu ai cu adevarat bani la tine, sau disponibili pentru o atare “investitie”, situatia poate deveni si mai delicata. Incep lungi discutii in care incerci sa il faci sa inteleaga ceva ce oricum nu poate inca pricepe la varsta lui: ca nu ai bani acum. Pentru el schimbul intre produs si bani nu e tocmai edificat. Nu stie si nu intelege inca valoarea banului si importanta lui, asa ca oricat i-ai spune ca nu ai suficienti bani sau ca nu ai deloc, tot nu va avea cum sa inteleaga. El stie una si buna: ca vrea acel lucru, acum!
Atunci care ar fi solutia cea mai buna? Ce se intampla de fapt? Ei nu au neaparata nevoie de acel dulce sau acel obiect. Tot ce au nevoie atunci, este atentia ta. Desi ati iesit la plimbare sau va intoarceti de la gradinita, ati fost intr-o vizita sau la cumparaturi, ti se intampla sa mai vorbesti si la telefon, cu sotul sau prietenele cu care ati iesit impreuna, sau cu o alta mamica de pe banca din parc. Ei bine, copilul tau are nevoie de toata atentia ta. Si o cere cu insistenta, pana obtine ce are nevoie pentru a se linisti.
Cu cat sunt mai mici, cu atat sentimentul lor de siguranta este sustinut de apropierea si atentia mamei. Intr-un loc de joaca pentru copii, desi se simt bine impreuna, cu cat sunt mai mici, cu atat simt nevoia mai des sa revina la mama, sa o atinga, sau doar sa stabileasca un contact vizual cu aceasta. Odata ce acest lucru e infaptuit, fie chiar si in fuga, se reintorc rapid la joaca lor, satisfacuti ca mama e tot acolo, iar ei nu au ramas singurei sau nu au fost parasiti. In definitiv nu a trecut chiar atat de multa vreme de cand mama ii continea complet, in burta ei, legatura cea mai puternica dintre ei fiind facuta prin cordonul ombilical. Odata ce s-au nascut, acest cordon ombilical a disparut. Fizic. La nivel psihic si, mai ales afectiv, el exista in continuare, pentru inca o perioada destul de mare din viata copilului. Depinde de mama sa il ajute pe copil a se detasa treptat, de a-l face sa se simta in siguranta si cand ea lipseste din cadru (la gradinita, scoala, intre prietenii de joaca, etc.), sau mai tarziu, cand va sosi momentul sa plece din cadrul familiei.
Si atunci de ce sa ne miram ca ei nu inteleg cu mintea lor de copilasi cum de “atunci” a fost posibil sa existe intre el si mama aceasta legatura puternica iar acum...
Fiecare copil are felul lui de a se adapta la viata. Indiferent de cata afectiune si atentie primeste in familie, exista momente in care el are nevoie de mai mult. Rolul parintilor, si mai ales al mamei, este de a observa atent aceste momente, de a simti si se coordona cat mai bine cu copilul ei si nevoile acestuia. Si, totodata, de a-l invata sa capete incredere si sa aiba rabdare. Pentru ca mama nu ii poate fi disponibila copilului 24/7, asa cum parea sa fie pe cand se afla in burtica ei. In primii ani din viata copilul nu face distinctie intre corpul sau si cel al mamei. El le considera un tot inseparabil. Si pe buna dreptate. Copilul are nevoie de indrumare, de ajutor pentru a face aceasta distinctie. Pentru a intelege ca mama reprezinta o alta persoana, complet diferita de el, ca are si ea nevoile si momentele ei, in care face altceva, care nu implica neaparat participarea copilului. Mama poate incepe cat de devreme sa il invete pe copil aceste lucruri, prin jocuri de genul “cu-cu”, in care ea apare si dispare din cadru, copilul intelegand din acest joc ca desi pleaca, ea o sa revina, o sa fie din nou cu el; sau prin a-si vedea de treburile ei in timp ce copilul este treaz, dar se afla in preajma ei (fie chiar si intr-o camera alaturata a carei usa este deschisa), astfel copilul avand si el preocuparile lui – de a se juca in patutul lui, sau pe jos, cu jucariile.
Daca mama reuseste sa il ajute pe copil, treptat, cu rabdare, sa elimine acest sentiment de dependenta, sa inteleaga ca ea nu ii poate acorda atentie completa in permanenta doar lui, ca exista momente in care ea poate sa vorbeasca cu altcineva, sa ii acorde atentie altcuiva fara a prejudicia dragostea si atentia pentru copilul ei atunci, cel mic va reusi sa inteleaga ca iesiti la plimbare, desi sunt “uniti” prin carucior sau se tin de mana, mama lui exista in continuare pentru el si ii poarta aceleasi sentimente si astfel, nu va mai simti nevoia atat de acut sa restabileasca iar si iar aceasta legatura atat de necesara lui.
De ce spun copiii NU?
