Adolescenta

O vad adesea trecand prin fata casei mele. E inalta, poate putin prea intalta pentru varsta ei, foarte slaba si cu trasaturi frumoase. Pare delicata, cu tinuta ei zvelta si pasul usor saltat. Nu prea are prieteni, poate una sau doua prietene, pe care le mai vad din cand in cand venind pe la ea. Si nici nu prea pleaca pe nicaieri. Doar la scoala, dimineata, de unde se intoarce inspre ora patru dupa masa. Ce mult stau la scoala copiii din ziua de astazi!

Rareori o vad vesela, zambind sau razand. I se mai intampla uneori, cand iese sa isi plimbe cainele si se joaca cu el. Oare de ce or fi atat de ingandurati copiii astia?!? Ce drame se petrec in sufletelele lor?

Oricum, e o adolescenta mai… altfel. Adica ea citeste. Ii place sa citeasca, spre deosebire de multi altii de varsta ei care stau doar cu nasul in computere sau televizor. Pare sa aiba o relatie buna cu parintii ei, insa nu iti poti da seama niciodata cum stau lucrurile. Se inteleg, se respecta, dar nu stiu cum isi exprima dragostea si atentia unii fata de ceilalti. Sunt unii copii care, desi sunt iubiti de parintii lor, se simt singuri si, din contra, neiubiti. Nu stiu daca si ea e una dintre ei sau…

Discutiile cu ai ei sunt de genul: “Cum a fost azi la scoala? / Bine.”, si cam atat. Sau ii mai instiinteaza ea de vreo sedinta, activitate extracuriculara, excursie in care trebuie implicati si parintii, mai ales financiar. Ma intreb cata nevoie are un adolescent sa discute cu parintii lui. Sau cu cineva din familie.

Cred ca, pentru a putea raspunde la intrebarea asta, parintilor nu le ramane altceva de facut decat sa incerce sa-si aminteasca cum erau ei ca adolescenti. Nu e usor de facut asta, dar nici imposibil. Asta pentru a nu lasa sa se caste acea prapastie intre ei si copii, pe care e posibil sa nu o mai umple niciodata. Si asa ei, adolescentii, sunt destul de dificili. In mare parte chiar au dreptate sa fie asa. Se confrunta cu atat de multe schimbari in viata lor. Si nu e vorba doar de cele petrecute in organismul lor: cresc, se lungesc, se ingrasa sau slabesc, le apare parul pubian cu care nu prea stiu ce sa faca, fetelor le vine ciclul, fac acnee, au tot felul de toane s.a.m.d. Si, ca si cum astea n-ar fi indeajuns, schimba scoala pe liceu, se despart de colegi si poate prieteni, li se cere sa fie mai responsabili si se asteapta mult mai multe de la ei. Desi, daca stam sa ne gandim bine, faptul ca au trecut de la 14 la 15 ani, de la gimnaziu la liceu nu inseamna ca gata, de acum si dintr-odata s-au maturizat si stiu exact ce sa faca si cum sa se poarte.

Iar parintii, cei mai multi dintre ei, aflati in iuresul vietii, nici macar n-au timp de toate schimbarile astea ale copiilor lor. Le preiau din mers, in acelasi ritm alert cu care se grabesc de acasa la serviciu si inapoi, cu care trec de la o indatorire zilnica la cealalta. Si atunci? De unde sa mai gaseasca timp bietii parinti sa ajunga la copiii lor, sa vorbeasca ce e de vorbit cu ei, sa nu se indeparteze unii de ceilalti?

Zicem in sinea noastra ca e un proces, ca toti am trecut prin el si, in definitiv, fiecare se descurca asa cum poate. Poate ei, adolescentii din zilele noastre or sa se descurce ceva mai bine decat noi. Dar daca nu va fi asa?