Drepturile mamei

Cand femeile au cerut drepturi egale cu ale barbatilor au uitat ca ele, prin natura, indeplinesc o munca aparte, in plus fata de tot ce pot face barbatii: aceea de a da viata, de a fi mame. M-am intrebat adesea cine întocmeste si hotaraste legile referitoare celor ce se cuvin femeilor insarcinate si celor care au nascut: barbatii sau femeile? Si daca printre aceia sunt si femei, probabil ca sunt intr-o masura foarte mica, sau n-au fost niciodata femei însarcinate si mame.

Este foarte greu, daca nu imposibil, sa ceri unui barbat sa simta ce simte o femeie insarcinata. Putem fi empatici pana la un anumit punct; ne putem imagina oboseala, durerile de spate si de picioare, starile ciudate, poftele unei femei insarcinate, dar daca nu le-am experimentat niciodata, intensitatea acestora ne ramâne necunoscuta. Putem fi intelegatori, atenti, rabdatori, dar doar într-o anumita masura. Doar femeia insacinata, biata de ea, stie prin cate trece si cate indura in timpul celor 9 luni de graviditate, in timpul nasterii si inca multa vreme dupa aceea.

Cu totii am avut parte in viata de mici accidente, ne-am taiat din greseala, ne-am lovit, dar nu putem compara aceste dureri cu durerile, starile si modificarile interne ale unei femei însarcinate si ale unei proaspete mamici.

Daca e sa ne uitam pe mapamond, la fiecare tara in parte, drepturile femeilor in perioada de graviditate si mai ales dupa, par a fi pe cale de disparitie. Pe vremuri, femeilor de la tara li se intampla sa nasca pe miriste, de multe ori singure, dupa care se reintorceau la munca. In zilele noastre, dupa ce ne-am mai desteptat si civilizat, zicem noi, femeia, imediat dupa ce a devenit mama este obligata sa se reintoarca la serviciu aproape la fel de repede, amenintata fiind ca daca nu o face va ramane fara slujba. Si, neavand incotro, biata de ea, se supune. In loc sa stea acasa cu sufletelul pe care abia l-a adus pe lume, sa-l ingrijeasca si sa-l alapteze, il lasa in grija altcuiva, de cele mai multe ori o femeie necunoscuta, iar ei îi curg sânii si i se rupe sufletul pentru ca nu poate fi alaturi de copilul ei.

Oare ce minte de om (normal) crede ca un pui de om, de numai câteva luni poate creste fericit departe de mama lui? Cata cruzime avem în noi, daca o obligam pe mama sa stea departe de pruncul ei când acesta are cea mai multa nevoie de ea?

Sunt mame care spun ca dupa doar câteva luni de stat cu bebelusul s-au plictisit teribil si abia asteapta sa se intoarca la serviciu. Poate fi de înteles daca nu le ajuta si nu le sprijina nimeni, daca sunt singure si coplesite de noptile nedormite, de rutina zilnica a omuletului care deocamdata stie doar sa manance si sa doarma. Dar exista si mame fericite, care ar sta linistite acasa cu cel mic, macar pana acesta ar invata sa manance singur, sa spuna cateva cuvintele si sa mearga.

Parte din femeile ajunse la 40-50 de ani arata imbatrânite, obosite, consumate de viata grea, de prea multele treburi de facut acasa si la serviciu, de noptile de nesomn, grijile, eforturile si sacrificiile zilnice, facute ani la rând, pentru familia si copiii lor. Ne uitam cu mila la ele, unii chiar cu dezgust pentru ca nu au stiut sa se îngrijeasca, sa aiba mai întâi grija de ele. Putem cu adevarat, cu mâna pe inima, sa le blamam pentru asta? Iar daca ele n-au stiut sau nu le-a lasat sufletul sa se puna pe primul loc, de ce n-avem noi mai multa grija de ele? Le datoram asta, doar ne-au adus pe lume, au avut grija de noi, ne-au crescut, ne-au ingrijit si ne-au facut oameni.

Vrem sa avem o societate prospera, fericita, sa avem o viata mai buna, dar multe dintre alegerile pe care le facem la nivel global sunt mai degraba împotriva noastra.