Camera mea

Cred ca orice copil isi doreste sa aiba camera lui. Si uneori e foarte greu; mai ales atunci cand sunt mai multi frati si prea putine camere intr-o casa sau prea putine posibilitati financiare. Prin urmare, vor fi nevoiti sa imparta camera cu un frate sau cu o sora. Asta inseamna ca nu pot avea parte de sufcicienta intimitate si, cele mai multe dintre lucruri sau jucarii vor fi folosite in comun. In aparenta, asta ar trebui sa fie un lucru bun, sa ii invete pe copii sa daruiasca, sa imparta si sa se bucure in comun de acelasi lucruri. In realitate, poate sa insemne ca unul din copii se va simti intotdeauna dezavantajat, furat si nedreptatit. Depinde in aceeasi masura atat de copii cat si de parinti.

Eu am avut privilegiul de a avea camera mea. Insa n-am avut nici frati, nici surori. Imi placea sentimentul acela, de lucru unic care imi apartine doar mie, pe care il pot organiza asa cum cred eu de cuvinta. Desi mama fuma in toata casa, camera mea era tabu; nu intra niciodata acolo cu tigarea. Asta era o forma de respect pentru mine, pe care o apreciam in mod deosebit. Asta si faptul ca nu mi-a scototcit niciodata prin sertarele biroului sau prin camera. Mai ales biroul meu era un alt loc tabu, in care nu umbla niciodata. Imi placea tare mult lucrul asta. Nu aveam nimic de ascuns, dar stiam ca pot face asta daca vreau sau simt nevoia.

Aici, in Grecia, am observat ca cei mai multi copii au camerele lor, insa acestea sunt foarte mici. Am fost uimita sa constat lucrul asta. Chiar si in cazul oamenilor care au avut posibilitatea sa isi contruiasca propria lor casa, asa cum si-au dorit, camerele copiilor sunt cele mai mici camere din toata casa. Curios lucru! E drept, copiii nu prea isi petrec mult timp in camera lor. Actiunea zilei se petrece mai mult in bucatarie, la scoala sau afara din casa. Copiii merg in camera lor mai mult sa se culce sau sa isi schimbe hainele. Si de jucat se joaca tot prin casa, prin bucatarie sau sufragerie; nu in camera lor. Nu numai ca acestea sunt foarte mici, dar sunt si foarte incarcate, nu atat de jucarii, cat de mobilier. Iar biroul sau masa de scris a copilului e intotdeauna cu fata la perete. Dupa parerea mea, asta nu face decat sa ingusteze orizontul copilului, sa ii limiteze gandirea si imaginatia. Sa imi fie iertata comparatia, dar chiar si animalele din staul au mai mult spatiu si nu mai sunt legate cu fata la perete.

Un psihoterapeut povestea cum o clienta de-a lui, octogenara, in urma decesului sotului a fost nevoita sa isi vanda casa, sa-si instraineze mare parte din lucruri si sa se mute la un camin de batrani. Procesul in sine a durat cateva saptamani si a fost destul de traumatic pentru ea. Dupa mutare, in perioada de acomodare, intr-o sedinta de terapie, clienta i-a marturisit terapeutului ca, pentru prima oara de cand se stie, are si ea camera ei. Si, din toata trauma si tristetea, simtea ca are ceva numai al ei, care ii apartine cat timp va mai trai, in care are parte de intimitate si poate face orice doreste, oricand isi doreste.

Iata ca nevoia de intimitate, de a avea o camera a noastra, e mai necesara decat ne dam noi seama. Din nefericire, foarte multe familii, chiar si numai cu un copil, nu isi permit sa ofere o camera sperata acestuia. Si, in cele mai fericite cazuri, astfel de copii reusesc sa isi imagineze un loc numai al lor, in care sa se simta bine si sa poata face tot ce isi doresc fara a deranja pe altcineva sau a fi deranjat de ceilalti.