In ziua de azi, pe timp de criza, daca reusesti sa prinzi un job undeva, intr-o firma sau la Stat, spui ca ai apucat pe Dumnezeu de un picior. Traim vremuri grele si oricat am sti sa fim de economi, tot avem nevoie de o sursa permanenta de venit pentru a putea trai.
La noi, la romani, anagatii, oamenii care muncesc in sectorul de Stat sau privat, sunt priviti mai degraba ca niste sclavi. Iar sclavii nu au drepturi, doar indatoriri si responsabilitati. Nu sunt respectati nici ca oameni, nici pentru munca pe care o presteaza. Lasand la o parte vechea mentalitate: “eu ma fac ca muncesc, el se face ca ma plateste” care nu mai satisface pe nimeni si nu mai e realista, omul are nevoie atat de motivatie, cat si de respect si gratificare pentru a face ceva.
Sunt multi oameni care spun: “fac orice”. Si asta mai ales cand se duc sa lucreze in strainatate. “O iau de la munca de jos”, spun chiar si cei cu studii superioare, gandind ca ei nu merita inca respectul pentru ceea ce stiu face sau pur si simplu pentru faptul ca sunt oameni. Si multi o iau de jos in sus, fac orice, spala si wc-uri daca e “nevoie”, pana reusesc sa razbeasca, sa evolueze si chiar sa ajunga sa lucreze in domeniul in care sunt specializati.
Pentru romanul din Romania, serviciul inseamna salariul si…atat. Pentru cei care muncesc in strainatate sau la firmele din Romania unde salariul incepe de la 500 euro in sus, pozitia ocupata in firma ofera totusi si niste “avantaje”. In “pachet” intra salariul, care initial are atatea zerouri, dar despre care esti informat din start ca va creste intre 15-50% pe an, atatea zile de concediu de odihna, asigurarea de sanatate include si niste servicii pe care firmele mai mici nu isi permit sa le ofere: dentist, oftalmolog + ochelari, investigatii mai aprofundate, interventii chirurgicale etc. Acestea sunt mult ravnite de fiecare angajat, tocmai pentru faptul ca sunt foarte costisitoare si multi nu isi permit sa le plateasca. Deci, daca obtii un job bun, “mama/tata” (firma adica) are grija de tine, ca de un copil cuminte. Si ar mai fi pensia, daca ajungi sa iesi la ea din respectiva firma.
Daca esti un angajat bun, loial, iti faci treaba bine si ramai in firma mai multi ani (de obicei peste 10), la plecare, fie ca pleci de buna voie fie ca esti “lasat” sa pleci (We have to let you go), primesti ca bonus un numar de salarii egal cu anii lucrati in firma. Hai, ca suna bine. Dupa zece ani de munca, sa zicem, intr-o firma in care ai avut intre 8-10.000 euro pe luna, pai poti sa iti iei o casa. Sau, ma rog, macar doua camere dintr-un apartament. Daca ar fi sa te inhami la un credit bancar, ti-ar trebui cel putin 30 de ani sa platesti suma asta inapoi bancii. Deci, mai bine iti vezi de treaba acolo si faci tot ce stii si iti sta in putinta sa mearga firma bine.
Ar mai fi si bonusurile. In functie de profilul firmei, exista un profit care, legal, permite angajatorului sa ofere aceste bonusuri angajatilor. Cum ar fi la sarbatorile principale: Craciun si Paste, cand te casatoresti sau ti se naste un copil, cand inmormantezi o ruda de gradul 1. Uite ca angajatorul poate fi si el om de omenie si se gandeste si la partea…laica, de suflet, sa zicem.
In concluzie, pachetul ar putea contine: salariu, bonusuri, asigurare medicala, zile de concediu (de odihna, medical, de studii) pensie si bonusul la plecare.
Ce nu stie romanul de rand, cand se angajeaza? In primul rand nu stie care ii sunt drepturile. Nu cunoaste Codul Muncii (care am inteles ca va fi schimbat in curand), nu stie ca are dreptul la atatea zile de concediu, atatea zile de concediu medical, atatea zile de concediu fara plata, atatea zile de concediu pentru studii, ca are dreptul la acel bonus pentru inmormantare (si cateva zile libere), nu stie ca nu poate fi dat afara cu asa usurinta, fara preaviz sau motiv real. Sau poate ca stie toate astea dar, pentru ca angajatorul, oricare ar fi el – de Stat sau patron, isi foloseste pozitia de superioritate si are mereu la indemana fraza: “Nu-ti convine?! Nu e nicio problema; e un sir lung de oameni la usa care abia asteapta sa fie angajati.”, nu are incotro. Ei, si cu asta ti s-a pus pumnul in gura si nu mai cartesti. Taci acolo malc, inghiti toate rahaturile, te faci mic de teama de a nu fii dat afara, si te lasi asuprit, controlat si exploatat.
La noi, la romani, anagatii, oamenii care muncesc in sectorul de Stat sau privat, sunt priviti mai degraba ca niste sclavi. Iar sclavii nu au drepturi, doar indatoriri si responsabilitati. Nu sunt respectati nici ca oameni, nici pentru munca pe care o presteaza. Lasand la o parte vechea mentalitate: “eu ma fac ca muncesc, el se face ca ma plateste” care nu mai satisface pe nimeni si nu mai e realista, omul are nevoie atat de motivatie, cat si de respect si gratificare pentru a face ceva.
Sunt multi oameni care spun: “fac orice”. Si asta mai ales cand se duc sa lucreze in strainatate. “O iau de la munca de jos”, spun chiar si cei cu studii superioare, gandind ca ei nu merita inca respectul pentru ceea ce stiu face sau pur si simplu pentru faptul ca sunt oameni. Si multi o iau de jos in sus, fac orice, spala si wc-uri daca e “nevoie”, pana reusesc sa razbeasca, sa evolueze si chiar sa ajunga sa lucreze in domeniul in care sunt specializati.
Pentru romanul din Romania, serviciul inseamna salariul si…atat. Pentru cei care muncesc in strainatate sau la firmele din Romania unde salariul incepe de la 500 euro in sus, pozitia ocupata in firma ofera totusi si niste “avantaje”. In “pachet” intra salariul, care initial are atatea zerouri, dar despre care esti informat din start ca va creste intre 15-50% pe an, atatea zile de concediu de odihna, asigurarea de sanatate include si niste servicii pe care firmele mai mici nu isi permit sa le ofere: dentist, oftalmolog + ochelari, investigatii mai aprofundate, interventii chirurgicale etc. Acestea sunt mult ravnite de fiecare angajat, tocmai pentru faptul ca sunt foarte costisitoare si multi nu isi permit sa le plateasca. Deci, daca obtii un job bun, “mama/tata” (firma adica) are grija de tine, ca de un copil cuminte. Si ar mai fi pensia, daca ajungi sa iesi la ea din respectiva firma.
Daca esti un angajat bun, loial, iti faci treaba bine si ramai in firma mai multi ani (de obicei peste 10), la plecare, fie ca pleci de buna voie fie ca esti “lasat” sa pleci (We have to let you go), primesti ca bonus un numar de salarii egal cu anii lucrati in firma. Hai, ca suna bine. Dupa zece ani de munca, sa zicem, intr-o firma in care ai avut intre 8-10.000 euro pe luna, pai poti sa iti iei o casa. Sau, ma rog, macar doua camere dintr-un apartament. Daca ar fi sa te inhami la un credit bancar, ti-ar trebui cel putin 30 de ani sa platesti suma asta inapoi bancii. Deci, mai bine iti vezi de treaba acolo si faci tot ce stii si iti sta in putinta sa mearga firma bine.
Ar mai fi si bonusurile. In functie de profilul firmei, exista un profit care, legal, permite angajatorului sa ofere aceste bonusuri angajatilor. Cum ar fi la sarbatorile principale: Craciun si Paste, cand te casatoresti sau ti se naste un copil, cand inmormantezi o ruda de gradul 1. Uite ca angajatorul poate fi si el om de omenie si se gandeste si la partea…laica, de suflet, sa zicem.
In concluzie, pachetul ar putea contine: salariu, bonusuri, asigurare medicala, zile de concediu (de odihna, medical, de studii) pensie si bonusul la plecare.
Ce nu stie romanul de rand, cand se angajeaza? In primul rand nu stie care ii sunt drepturile. Nu cunoaste Codul Muncii (care am inteles ca va fi schimbat in curand), nu stie ca are dreptul la atatea zile de concediu, atatea zile de concediu medical, atatea zile de concediu fara plata, atatea zile de concediu pentru studii, ca are dreptul la acel bonus pentru inmormantare (si cateva zile libere), nu stie ca nu poate fi dat afara cu asa usurinta, fara preaviz sau motiv real. Sau poate ca stie toate astea dar, pentru ca angajatorul, oricare ar fi el – de Stat sau patron, isi foloseste pozitia de superioritate si are mereu la indemana fraza: “Nu-ti convine?! Nu e nicio problema; e un sir lung de oameni la usa care abia asteapta sa fie angajati.”, nu are incotro. Ei, si cu asta ti s-a pus pumnul in gura si nu mai cartesti. Taci acolo malc, inghiti toate rahaturile, te faci mic de teama de a nu fii dat afara, si te lasi asuprit, controlat si exploatat.
Camera mea
Ganduri de adolescenta
