De ce facem copii

Am tot fost intrebata in ultima vreme (cu ocazia implinirii varstei de 31 de ani) cand "am de gand sa ma asez la casa mea". Sigur, nu neaparat in cuvintele astea, dar asta era mesajul, iar traducerea ar fi asta: cand am de gand sa ma marit (din nou) si cand fac copii. Evident.
 
Unul din motivele pentru care facem copii este acela ca stim ca suntem Dumnezeu. La nivelul unui subconstient predispus la magie, stim. Si vrem sa cream, sa ne cream, sa ne recream in celalalt, in ce rezulta din contopirea dumnezeirii noastre cu a celuilalt.
 
Totusi, neputand accepta la nivel constient  o tampenie ca asta si anume ca suntem Dumnezeu, procream din frica. Din frica de a muri fara sa lasam ceva in urma. De fapt vrem confirmarea “simplului” fapt c-am EXISTAT, pentru ca asta pur si simplu nu poate trece neobservat. Pai egoul cui se mai alinta si fastaceste la auzul vorbelor: "Vai, ce frumos e cel mic, seamana cu tine!", "Vai, ce desteapta e aia mica, semana cu tine!" sau "Vai ce superficial e ala micu’, seamana cu tac’su!".

Si apoi, e si firesc sa vrem confirmari, caci in mare parte, viata e privita ca fiind o lupta grea, care oricum nu poate fi castigata, caci omul e prea nesemnificativ pentru a “merita” o astfel de victorie grandioasa! Viata e privita ca o cruce care TREBUIE dusa. Avem nevoie de martori ai chinului nostru, deci facem copii. 

Asa ca, macar sa lasam dovezi in urma noastra, dovezi ale darelor de sange pe care le-am picurat ducandu-ne "crucea", iar cea mai "palpabila" dovada sunt copiii si decizia de a-i aduce intr-o lume a suferintei, pentru a-i invata mai apoi cu frica in glas sa-si duca si ei crucea si sa sangereze la randul lor (caci asta ii vom invata ca este viata, doar asa am cunoscut-o si noi cand ne-am nascut).

Uneori tind sa cred ca oamenii decid sa aiba copii pentru a-si asigura vulnerabilitatea pe viata. Caci foarte multi parinti se inhama si ei la crucea copiilor lor. Chiar nu e evident in jurul nostru cat de nefericiti sunt oamenii? Cat de nefericiti raman in perseverenta lor de a se conforma unor reguli care le-au ramas mici? Cat de stoici in a perpetua… plasticul! Si nici macar nu pot fi judecati. Nu putem fi judecati, caci nu e "vina" noastra.
  
Bineinteles ca tot ce am scris poate fi considerat o tampenie majora. Pot fi perfect de acord si cu asta. Dar, daca privim foarte onest in noi si in jurul nostru, n-avem cum sa nu vedem motivele (mai mult sau mai putin verbalizate) pentru care majoritatea dintre noi facem copii: "Il/o iubesc enorm"; "Doar el poate fi tatal copilului meu/ea are toate calitatile pentru a fi mama copilului meu"; "Trebuie sa ne asezam si noi la casa noastra si sa facem copii ca toata lumea, caci asa e firesc"; "Am sa fac copii, ca macar ei sa aiba parte de ce mi-a lipsit mie cand eram mic";  "Eu n-am reusit sa ma fac inginer, insa am sa fac un copil si se va face el inginer, deci o sa-mi implineasca visul!"; "Am sa fac un copil ca sa fiu sigur/sigura ca sotia/sotul nu ma paraseste";  "Am sa am un copil ca sa am o scuza pentru cand mi se va face frica sa-mi parasesc sotul/sotia";  "Am sa fac un copil sau poate mai multi chiar daca n-am ce sa le ofer, unde creste unu’, cresc si ceilalti!"; "Am sa fac un copil ca sa ma iubeasca si pe mine cineva neconditionat si sa am si eu ceva al meu!".

Unde mai pui ca, membrii unui cuplu care decid sa aiba un copil se metamorfozeaza total: odata cu aparitia "produsului iubirii lor", intregul lor univers se modifica si continua sa se micsoreze pe masura ce nevoile copilului se multiplica. Parintii devin apanajul unui bucalat dulcel cu ochi albastri care - in dezacord total cu gingasia si fragilitatea exprimata de rasetul sau cristalin de la ora 3 dimineata cand ti-e somnul mai dulce - detine o putere fantastica asupra lor, transformandu-i in niste neajutorati disperati. Super.

Ok… nu o fi chiar la toti asa…
 
Zilele trecute vorbeam cu mama si ii ziceam ca nu simt ca mi-as dori copii si ca mi-e foarte bine asa, fara. Oi fi egocentrica. Cred ca a inteles, dar mi-a spus ceva de genul: "Da, doar ca ai sa simti probabil mai tare lipsa unui copil la batranete".  Raspunsul mi-a venit instantaneu: "Sper ca pana atunci, sa reusesc sa imi mai rezolv din fricile si nevoile pe care le am acum".
 
Asa ca, cel putin daca lucrurile nu se schimba major si in jurul meu (caci in mine au inceput de ceva vreme)  raspunsul meu la intrebarile  "Cand te mariti si cand faci copii?" va ramane acelasi: Am fost maritata, am vazut cum e, nu mi s-a potrivit. Cat despre copii… chiar nu cred ca toata lumea TREBUIE sa faca. Ca-mi voi schimba sau nu parerea… e UNA din libertatile pe care le am.