"Ce neputinta? Neputinta de a spune lucrurilor pe nume? Frica de a vorbi deschis despre sex cu copii? Astea sunt problemele adultilor nu ale copiilor! De fapt neputinta era teama de penibil, nu? Ce atata poezie despre neputinta? Trebuie facut si altceva in afara de poezie!"
"Cineva a vorbit intr-un comentariu despre "poezie". Cred ca este important sa facem diferenta intre modurile in care putem ajuta un copil. Ii putem da o jucarie, ceva de mancare, il putem tine in brate cand ii e frica, il putem invata sa numere, il putem ajuta sa invete sa inoate... si cate si mai cate. Dar un psiholog cum poate ajuta un copil?"
Am ales sa deschid aceasta tema despre munca psihologului cu copiii cu cele doua mesaje primite de la cititoarele noastre. Un dialog intre doua persoane cu privire la materialul anterior despre neputinta si curaj. O reactie. Doua. Care aproba sau dezaproba, dar amandoua ridica aceeasi intrebare: cum poate ajuta psihologul un copil?
Putem avea grija de el hranindu-l, ingrijindu-l, cumparandu-i jucarii, asigurandu-i cele necesare, iubindu-l, aparandul… mama si tata par a avea acest rol. Sau in lipsa lor, cei care au in grija copilul (bunica, matusa, asistentul maternal, parintii adoptivi). Psihologul nu este parintele copilului si nici nu poate lua locul si rolul familiei in viata copilului.
Putem avea grija de el invatandu-l sa scrie, sa numere, sa citeasca, despre mediul si lumea in care traieste… si atunci am fi educatorul, invatatoarea, profesorul. Psihologul nu are rolul de a educa sau reeduca copilul, de a-l invata ce sa faca si ce sa nu faca. Munca psihologului nu imprima atribute morale copilului. "esti rau, dar vei deveni bun", "nu esti cuminte, dar ai sa fii."
Putem avea grija de sanatatea lui, de dintii lui, de modul in care creste si se dezvolta… si atunci am fi medici si ne-ar preocupa sanatatea fizica a copilului. Psihologul nu poate trata afectiuni medicale. El nu este un doctor care scoate amigdalele sau trateaza carii. Il putem invata sa deseneze, sa faca balet, sa mearga cu bicicleta, sa inoate… dar nu asta face psihologul.
Atunci ce face el? Munca lui este "o poezie"? Poate face el si altceva in afara de "poezie"? Sau e neputincios in incercarea de a nu face nimic din cele de mai sus?
Psihologul se joaca cu copilul. Modeland, desenand, colorand, aducand personaje de desene animate, punand povesti in scena. Nu pentru a-l invata sa deseneze sau sa recite, ci pentru a da ocazia copilului, care adesea nu poate vorbi despre ceea ce il framanta, despre suferintele sau nelamuririle lui, sa scoata la iveala cauzele conflictului interior, sursa simptomelor sale si sa elibereaze tensiunea psihica generata de aceste suferinte.
Psihologul asculta copilul. Nu pentru a-l invata cum sa vorbeasca, ci pentru a-i da posibilitatea de a vorbi liber. In relatie cu el copilul „joaca", de fapt, rolul unui personaj sau al altuia luand astfel in stapanire si situatiile in care nu a putut reactiona sau a fost victima. Povesteste scene din desenele animate preferate, i se adreseaza cu numele unui prieten de la gradinita sau gaseste utilizari inedite ale obiectelor din cabinetul psihologului si ii vorbeste despre ele. Ce ne spune de fapt copilul? Fireste cã nu este usor de "descifrat" ceea ce exprima copilul dar, pe de alta parte, intelegem ca el nu constientizeaza problema si nu este de folos sa il intrebam "Care este problema?". "Ce te-a determinat sa-mi ceri ajutor?"
Psihologul acorda timp si spatiu copilului. Un timp si spatiu numai al lui. In care poate fi curajos, poate fi plictisit, poate fi furios, poate fi speriat. Si toate acestea le poate impartasi psihologului, poate vorbi despre ele si despre motivul pentru care le aduce cu el in cabinet.
Psihologul construieste o relatie cu copilul. Amandoi invata unul de la celalalt. Uneori copilul aduce lucruri care ne surprind, pe care nu suntem pregatiti sa le primim sau ne iau prin surprindere. Alteori ne simtim neputinciosi in dorinta de a intelege sau de a vedea clar.
Nu este poezie munca psihologului cu copilul. Desi cuvantul este unealta sa cea mai de pret. In egala masura si a copilului. Alaturi de psiholog, nu copilul devine adult, ci psihologul e din nou copil, pentru a fi primit in lumea copilului si pentru a intelege cum este ea. Doar urechile si ochii raman cele ale unui adult.
Photo:Flickr.com
