E a doua vacanta petrecuta aici, cam in aceeasi perioada, a sarbatorilor de Craciun. Elvetia pare aproape de orice: de Franta, de Italia, de Germania…Dar cel mai aproape e de sufletul prietenei mele. De ceva vreme cand aud Elvetia, ma gandesc la ea. Si-a ales sa isi inceapa viata aici, in aceasta tara “alba”, secretoasa, elevata, distanta si uneori chiar rece, in care “vacutele sunt la mare pret”. Cel putin asa am perceput-o eu. Si acum un an si acum. Din ce am citit despre ea, din filmele vazute si din experienta proprie.
Orasele mici sau mari sunt decorate cu lumini albe sau galbene, discrete, care impodobesc atat pomii decorativi de pe marginea strazilor cat si brazii aflati la intersectii de strazi, in fata intrarilor de case, a magazinelor sau la balcoane. Si sa nu va inchipuiti ca aici brazii sunt ieftini. Cei mai mici costa in jurul a 60-70 de franci elvetieni,si nu au mai mult de un metru. Cu toate acestea, elevetieniilor le place sa se bucure de sarbatorile de iarna si astfel, impartasind bucuria bradului cu toti cei care trec pe drum sau le intra in case si in magazine.
Nu stiu daca mi-as dori sa traiesc aici. Sunt de parere ca e nevoie de un anumit nivel spiritual pentru a te putea adapta la viata de aici. Oamenii sunt din cale-afara de respectuosi, educati, eleganti, sofisticati. Si nu ma refer doar la femei, ci si la barbati, la toti, in general. Desigur, nu poarta doar haine gri sau inchise la culoare; doar mina lor poate fi uneori confundata cu aceste nuante. In mod “ciudat”, sunt capabili sa respecte norme, reguli si legi doar din bun simt, pentru ca asa fac toti ceilalti, pentru ca a respecta inseamna a fi respectat; si catre asta tinde orice om de fapt.
Viata aici e pe cat de sofisticata, pe atat de scumpa. Ei nu au alternari si caderi ale econimiei, insa au preturi mari la absolut orice. De la lucrurile de baza, pana la cele importante si deosebite. Totul e scump. Iar asta induce la o anume triere: aici traieste si locuieste doar cel capabil sa mentina standardul, sa il inteleaga si sa il accepte asa cum e. Ei nu fac absolut nici un effort sa ii accepte pe “out side-eri”. De ce ar face asta?!? Doar le place curatenia, linistea, ordinea…Si atunci recurg la modalitati cat se poate de elegante de a te face sa intelegi ca locul tau nu e aici. Sau daca insisti totusi, ramane sa te conformezi si sa tii pasul cu ei. Ceea ce, din ce am observat eu cel putin, nu este usor deloc.
Singura solutie pentru un roman cred ca e cea de a lucra intr-o companie multinationala. Doar aici se accepta mai usor oameni din toata lumea si salariile sunt suficiente pentru a putea acoperi toate cheltuielile necesare.
Sunt unii elvetieni care merg si fac cumparaturile zilnice din Franta. Granita e foarte aproape, iar diferenta de preturi justifica timpul si benzina consumate.
Am fost si aici si in Franta la supermarket. Pe langa faptul ca acestea sunt doar pe la periferiile oraselor, produsele sunt complet diferite. Atat ca variatie cat si calitate. Oricum, ca baza raman magazinele mici, de strada, dichisite, in care vanzatorul are timp sa schimbe cateva cuvinte cu clientul, eventual ii cunoaste preferintele si e chiar dispus sa ii pregateasca comenzi speciale, pregatite anume doar pentru el. Chiar daca preturile sunt naucitoare, orice produs pe care il cumperi simti ca e pentru tine, ca il meriti si stii sigur ca iti va face placere sa il consumi. E altfel! Nu te pierzi in multime, in hipermarchet-urile ce iti transmit o anxietate sau agorafobie cu care nu stii ce sa faci; in care produsele sunt toate “la fel”, fara personalitate si care iti taie si tie personalitatea, facandu-te un simplu consumator care nu face nimic altceva decat sa se supuna si sa…consume.
Drumurile sunt bine intretinute, curate, neaglomerate; regulile de circulatie se respecta si pentru ca aici nimeni nu isi traieste viata pe fuga, cu sufletul la gura. Aici te bucuri de cafeaua de dimineata, cu un croissant minunat alaturi, de peisajele verzi si minunate pe care le vezi din masina sau din tren, in drum spre serviciu, de un parnz frugal, care sa nu iti lase talia sa o ia razna in mod inutil, de o cina deosebita, in familie, iar asta in fiecare seara. Masa are ritualul ei, linistea si placerea gustului fiecarei delicatese. Iar astea sunt din plin, fara nici un efort. Aici nimic nu te indeamna sa mananci mult si fara rost. Nici nu ai putea. Din bun simt, pentru ca asa e aici, sau pur si simplu ca aici lumea mananca pentru a trai si nu invers. Mancarea e consistenta, asa ca ajungi sa te multumesti in a gusta din fiecare produs pus pe masa, sa te bucuri de arome si gusturi minunate si aparte.
Banuiesc ca nu mai e nevoie sa spun ca aici, ca si in Italia de altfel, nu auzi incontinuu claxoane, alarme de masini, sonerii de telefoane mobile sau lumea vorbind inutil de tare…iar asta doar pentru a comunica. Nu, aici oamenii stiu sa aiba rabdare, sa foloseasca mai degraba semnalele vizuale decat cele sonore, iar telefoanele mobile sunt ca si inexistente. Nu deranjeaza si nu streseaza pe nimeni.
Vrei un souvenir din Elvetia? Desigur. Sunt pe mai toate drumurile, si in Geneva si la Montreau si in Chamonix. Dar tot la niste preturi piperate, pe care in mod firesc le-ai considera inutil de mari. Ei bine, ei se respecta chiar si aici, la lucrurile marunte care ii reprezinta si aduc aminte despre natia si trailul lor. Niciunde in lume calitatea nu este data de cantitate.
Ma intreb daca viata elevetienilor a fost intotdeauna astfel. Asa molcoma, deosebita, secretoasa si elevata. Daca ei au ajuns aici dupa ani si ani de civilizatie prin civilizatie. Ce l-a determinat pe acest popor sa se mentina asa? Sa nu se implice in razboi? Sa iti pastreze bine banii lor si, totodata, pe cei ai altora? De ce in Elvetia iti simti finantele in siguranta si in tara ta nu esti sigur nici de sertarul cu desuuri?
Raspunsul la aceste intrebari il stiu. E dureros. Tocmai pentru ca exista si celelalte multe natii care nu vor ajunge niciodata aici. Nu pentru ca nu ar vrea. Ci pentru ca nici macar nu le cunosc si nu viseaza la asa ceva. Nu ajung sa afle ca exista si astfel de viata, decat daca au sansa sa ajunga aici, sa vada si sa experimenteze personal.
Tara asta, cu tot ce are ea, imi aduce aminte de o intamplare pe cand lucram la patron. Un patron aparte, scolit prin Anglia si State, umblat prin toata lumea, stilat si elevat. Mai la inceputul carierei mele in aceasta firma am facut o greseala pe care nu am observat-o si nu am constientizat-o decat in momentul in care seful meu nu mi-a mai vorbit, nu m-a mai rugat sa ii fac legatura la telefon cu nimeni si isi forma singur numerele, pur si simplu paream sa nu mai exist. M-am speriat. Mi-am dat seama ca s-a intamplat ceva. Din experientele anterioare stiam ca in astfel de cazuri seful incepe sa urle, sa arunce cu invective, sa dea pedepse. Pedeapsa mea a fost “tacuta”. Ceva in genul tratamentului tacerii. A fost pentru prima data in viata mea in care am luat o astfel de pedeapsa, in care am inteles ca lumea isi poate comunica nemultumirea fata de tine si in mod tacit, elegant, fara a se cobori sau a-l umili pe celalalt. Prima oara in care am descoperit o altfel de lume, un alt tip de comunicare, ceva similar cu ce simt si traiesc acum aici.
Totul s-a terminat intre noi
