Clipe de maturitate

Adica acele momente din viata care ne marcheaza evolutia, care ne modifica structural modul de a gandi si de a fi, care ne fac sa simtim ca existam cu adevarat.

Daca stam sa ne gandim putin, din milioanele de clipe petrecute pe parcursul vietii, cea mai mare parte actionam ca niste roboti, in virtutea intertiei cumva, facand aproape mecanic lucruri pe care le stim, le-am invatat de mici. Mergem, vorbim, mancam, ne spalam, ne imbracam, facem cumparaturi, ne schimbam lucrurile, facem curatenie, mancare, dormim etc. Putinul timp care ne ramane il folosim sa gandim si altceva decat ce “trebuie” facut. Unii temerari ajung chiar sa mediteze, sa se gandeasca si la alte lucruri superioare cumva celor cotidiene, obisnuite si banale.

De aici si pana la a reusi sa intelegem la ce ne foloseste viata aceasta, de ce traim, de ce ne aflam aici, acum, mai e nitel de gandit si meditat.

Dar sunt momentele acelea din viata in care simti ca ceva se schimba, ca din acea clipa incolo vei vedea viata cu alti ochi, o vei intelege altfel, din alta perspectiva. Si, in mod uimitor, clipe de acest fel, pe care le-am numit de maturitate, apar inca de foarte devreme in viata, insa cu greu reusim sa ne dam seama de ele, sa le constientizam si sa le folosim.

Cum ar fi spre exemplu, momentul acela in care un copil destul de mic este pedepsit de catre parinte. I se administreaza o bataie, eventual cu cureaua, pentru ca…s-a umplut paharul. Adica, s-au adunat prea multe nazdravanii si nu mai incap. Unde?!? In mintea parintelui. El nu mai poate accepta si pe deasupra, asa incat, singura modalitate pe care o gaseste el de a se “elibera” de aceasta presiune e administrarea unei batai. Ei, asta ar mai fi cum ar mai fi. Desi copilul o percepe ca pe ceva umilitor si inutil. Si cred ca are dreptate. Insa cand parintele incepe sa planga la urma, dupa ce s-a oprit din lovit, atunci chiar ca cel mic nu mai intelege nimic. Si iar are dreptate. Chiar asa, in definitiv el este cel care a fost lovit, pe care il doare fizic si ar fi indreptatit sa planga din cauza asta! Nu parintele. Copilul se uita mirat si nu intelege nimic. Nici nu mai poate sa planga, pentru ca adultul o face in locul lui, manifestandu-si de fapt neputiinta si nestiinta de a gasi o metoda mai adecvata, care sa functioneze,  prin care sa il determine pe cel mic sa fie ascultator si sa inteleaga ce se cere de la el.  Desi contrariat, copilul ajunge sa mangaie capul parintelui, sa treaca de la el ca a fost pedepsit intr-un mod oarecum barbaric, care se plaseaza mult sub capacitatea de comunicare dintre oameni. Un astfel de moment face o trecere in mintea si sufletul copilului. Desi este foarte mic pentru a intelege exact ce s-a intamplat, isi da seama ca s-a facut apel la “maturitatea” lui, cea pe care nu o are inca decat la nivel instinctual. Iar el, din bunul simt a facut act de aceasta maturitate. Dupa aceea, orice pedeapsa de orice fel va fi interpretata de copil ca fiind aceeasi neputiinta si nestiinta a propriului sau parinte. Si este posibil ca el, copilul, sa se devina cuminte, nu de teama durerii loviturilor ce vor putea fi primite, ci pentru a nu-si mai pune parintele intr-o asa situatie umilitoare.

Un moment asemanator este cel in care esti nevoit sa realizezi ca parintele tau, profesorul, mentorul nu este atotputernic si atotstiitor. E acel moment in care constati cu durere in suflet, ca ai ajuns sa stii si sa poti mai mult decat oricare dintre acestia. Ai pornit in viata ghidat, indrumat de altcineva “mare”, de un adult la care te raportai, la care faceai apel ori de cate ori nu stiai ceva si voiai sa afli, pe care te puteai baza oricand si oricat. Dar vine si acest moment, trist si dureros, in care preiei cunostintele si puterea inaintasului tau si urmeaza sa iti asumi a adauga ceva pe langa acestea, a-ti asuma la randul tau rolul pe care l-au avut ei.

Un gand similar apare si in momentul nefericit in care iti pierzi parintele. Gandul ca tu esti cel care il vei urma. Fie ca te lasi sau nu coplesit de aceasta temere, de moarte, ajungi sa te simti ca si cum ai sta intr-un rand si, incet incet, fara sa iti dai seama sau sa iti doresti neaparat asta, avansezi pana ce tu vei ajunge “primul”. E ceva ce sti ca nu poti controla, nu poti preveni sau opri. Si te supui sensului vietii, mersului ei. Si in felul acesta mai adaugi un dram de maturitate peste cele adunate inainte.

Dupa ce treci de majorat, incepi sa iti faci planuri de viata. Te gandesti la o profesie, la un drum anume, cumva al tau. Acumulezi informatii, citesti, inveti, studiezi, faci corelatii si intelegi lucruri din ce in ce mai bine, fara a-ti mai da seama prin ce proces se intampla toate astea. Iar pe parcursul vietii ai parte, uneori mai rar, alteori mai des, de acele momente de “iluminare”, in care simti ca ai descoperit lumea, sau macar o parte din ea. In care intelegi ceva ce nu ai fi inteles alta data. Iar asta s-a petrecut pe loc, intr-un moment in care chiar aveai nevoie de aceasta “minune”. Tumultul vietii nu iti mai permite sa meditezi asupra evenimentelor de acest gen, sa le intelegi cum se petrec, sa iti dai seama cum ajungi la astfel de concluzii sau descoperiri. Cert e ca atunci cand ti se intampla, simti ceva deosebit. Iar asta iti da incredere in tine, te stimuleaza si te propulseaza. E atat de minunat acest moment “aha”, incat atunci cand ti se intampla esti absolut convins ca numai tu puteai fi cel care sa descoperi acel ceva, in acest mod.

Astfel de clipe apar ca niste trepte ale propriei noastre evolutii. Ne certifica faptul ca nu am trait pur si simplu, dar ca am si adaugat ceva pe langa ce am primit de la inaintasii nostrii. Ne dam seama de ele tocmai pentru faptul ca ne surprind, ca ne fac sa realizam propria noastra persoana si altfel, nu “lipiti” sau dependenti de ceilalti, nu prin comparatie cu ei. Suntem pur si simplu. Existam si simtim asta la maxim atunci, cand mai facem un pas, cand ne dam seama de propria noastra existenta.