Totul s-a terminat intre noi

Asta era expresia unei prietene de-a mea. O folosea adesea, la despartire, chiar daca urma sa ne vedem din nou dupa numai cateva zile. O spunea intr-un mod teatral, desi zambind si se folosea de ea pentru a-si ascunde anxietatea pe care o avea la gandul separarii. Stiam ca suferise si inca mai suferea in adancul sufletului ei de pe urma unei despartiri din copilarie. Iar acesta era modul ei de a se apara, de se eschiva in fata distantei si timpului care se interpun intre doua persoane. Ea si oricine altcineva.

Fiecare din noi invatam sa ne adaptam, gasim diferite modalitati de a face fata uneia dintre cele mai mari temeri: despartirea. Copilului ii este teama sa nu isi piarda mama; el stie si simte ca fara ea nu se poate descurca inca si deci, fiind astfel depedent de ea, incearca sa nu o scape din ochi, sa o auda in permanenta, sa o atinga.

De prieteni se pare ca avem o nevoie diferita; dar si in cazul lor ne este teama sa nu dispara, sa nu iasa din cadru, din viata noastra, mai ales atunci cand ne asteptam sau ne dorim mai putin.

Una din formele de control care ne dau un sentiment de putere si siguranta este de a “cancela” o persoana, de a termina noi relatia cu ea. Fie ca folosim expresia din titlu, fie ca invocam diferitele motive care ne imping la aceasta masura, ne simtim mult mai stapani stiind ca noi am fost cei care am “dictat” acest lucru.

Nu am inteles niciodata de ce este nevoie ca despartirile sa capete o conotatie de tragic, de dramatic. Adica sa doara inutil de mult. Sa te faca sa suferi pe o perioada nedelimitata, in care sa simti ca ceva din tine s-a rupt, a murit. Stim cu totii ca venim si plecam singuri din aceasta lume. Faptul ca ne nastem intr-o familie, ca ne inconjuram de prieteni, de oameni, nu ne transforma nicicum in siamezi, nu ne leaga pe vecie de un alt suflet. O dulce amagire a acestui lucru este “goana” dupa sufletul pereche. Fie ca exista sau nu asa ceva, atunci cand ne gasim un corespondent, tindem sa credem ca viata de acum inainte va avea sens numai in doi. Ca respiram, gandim, simtim si traim totul in tandem. Stim ca nu e asa, dar ne place sa gandim asta, ne face fericiti si ne securizeaza psihic.

Oare de ce cand realizam ca relatia cu o anumita persoana ne-a fost indeajuns nu reusim sa o incheiam fara suspine si lacrimi? De ce nu putem spune pur si simplu un “la revedere”, asa cum facem atunci cand iesim din compartimentul unui tren pentru a cobori la statia noastra?

Si de ce ne dam seama de ce a insemnat pentru noi o persoana abia dupa ce am parasit-o, am eliminat-o din viata noastra pentru totdeauna? De ce nu realizam cat este impreuna cu noi care ii este valoarea, ca ne completeaza si ne face fericiti? Ce ne poate intuneca mintea si sufletul intr-atat incat sa nu ne mai dam seama de ce se petrece cu noi?

Cam la fel se intampla si cu datul afara dintr-o firma. Se “renunta” la colaborarea cu o persoana, din diferite motive, insa procesul tot ajunge sa fie mai mult sau mai putin brutal. Pentru a pune pe liber, americanii au inventat o formula pe cat de “eleganta” pe atat de ipocrita: “sunt nevoit sa te las sa pleci”. De parca angajatul chiar isi propusese lucrul asta, sa plece; si eventual asta se intampla in prag de sarbatori de iarna, cand oamenii sunt oricum inclinati catre o anumita sensibilitate si, uneori, chiar depresie.

Confuzia care urmeaza dupa auzirea unei astfel de replici se intinde uneori pe o perioada suficient de mare incat sa intervina o detasare aproape de realitatea vietii. Modul in care trece fiecare printr-un astfel de eveniment complet neasteptat si neplacut tine foarte mult de felul in care individul se raporteaza la autoritate si de gradul lui de dependenta. Cu cat figura autoritara initiala (tatal) a fost mai dura si mai intransigenta, mai “scarry”, cu atat individul va fi mai lovit si mai afectat. In mod ciudat, cei mai multi tati sau figuri autoritare parentale de acest gen reusesc sa ii faca pe cei mici sa fie foarte dependenti de persoana lor, sa simta ca nu se pot descurca singuri. Si atunci, renuntarea conducerii la colaborarea ta cu firma capata o conotatie similara: de respingere, de renegare si indepartare. Adica, nu esti suficient de bun, nu mai esti util (de parca ai fi un obiect!), nu mai ai valoare pentru mine.

Probabil ca de aici intervine si confuzia celor mai multi care se pierd cu firea, care ajung sa nu mai faca diferenta intre persoana lor si valoarea lor, intre cine sunt ei si ce stiu ei sa faca.

Gasesc ca situatia este relativ similara cu cea a unei relatii care ajunge sa se destrame din cauza unuia dintre parteneri. Acesta constata ca ei, cuplul, nu functioneaza cum si-ar dori, nu mai au ce sa isi spuna sau ce sentimente sa mai schimbe, nu mai sunt fericiti impreuna. Asta nu inseamna ca celalalt, cel care urmeaza a fi parasit nu mai e bun. Inseamna doar ca nu mai e bun pentru el/ea. Nu ca isi pierde valoarea, personalitatea sau semnificatia.

La fel si in cazul pierderii unui post, al unui job. De cele mai multe ori esti dat afara din cauza reducerilor de personal, a restructurarii acestuia sau, pur si simplu a incompetentei conducerii. Rareori se pune problema unei greseli majore, care a dus la pierderi importante sau distrugerea reputatiei firmei.

In definitiv, cand creezi o firma, un proiect, un grup de oameni care vor lucra pentru tine, prevezi si concepi structura personalului in asa fel incat sa acoperi necesarul de munca, sa fii sigur ca cei care vor urma sa lucreze pentru tine nu vor sta degeaba dar nici nu vor face munca a doua sau trei persoane. Cred ca asta e chestiune de bun simt. Desigur, nu inseamna ca foarte multi sefi sau directori detin aceasta calitate. Caci, in definitiv, a cere unui angajat sa lucreze cat doi sau trei la un loc, inseamna mai putin randament, eficacitate si rezultate pozitive. Daca platesti un singur om sa faca treaba pentru trei, realizezi in cele din urma ca acesta ajunge sa faca greseli peste greseli, sa uite lucruri importante care nu duc la nimic bun. In concluzie, un astfel de director sau patron, nu face altceva decat sa se minta, sa se amageasca, sa isi fure singur caciula.

In perioada de criza, afectiva sau economica, cu putina diplomatie si inteligenta poti pune capat unei relatii, unei colaborari, fara a rani respectiva persoana, fara a o face sa sufere inutil si a-i crea sentimentul de incompetenta si inutilitate.

Da, totul s-a terminat intre noi, dar asta nu inseamna ca nu putem ramane prieteni, ca nu mai putem vorbi civilizat unul cu celalalt, ca de acum inainte tu esti mai putin decat pana in momentul de fata. Esti acelasi tu, care vei evolua in continuare, care te vei redescoperi si reinventa ori de cate ori simti nevoia sa faci asta.