Poveste fara sfarsit

"Anticariat

Proprietar: Karl Konrad Koreander

Inscriptia de mai sus se afla pe usa de sticla a unei pravalioare, dar fireste ca arata asa numai cand priveai din interiorul incaperii cam intunecoase prin geam afara, spre strada.

Era o dimineata de noiembrie rece si cenusie si ploua cu galeata. Picaturile se prelingeau pe fereastra si peste literele intortocheate. Tot ce se putea zari prin geam era doar un zid patat de ploaie de poarta opusa a strazii.

Dintr-o data usa fu deschisa atat de violent, ca micutul ciorchine de clopotei de alama atarnat deasupra ei se porni sa sune cu zgomot si nu se mai linisti multa vreme.

Faptasul zarvei era un baietel gras, de vreo zece sau unsprezece ani. Parul castaniu inchis ii atarna ud peste fata, haina ii era leoarca de ploaie si picura, iar peste umar purta un ghiozdan prins de o curea.

Baietelul era cam palid si gafia, dar spre deosebire de graba de care daduse dovada pana atunci, ramase acum incremenit in pragul usii deschise."

Asa incepe o poveste fara sfarsit. Ma intreb oare de ce avem nevoie de povesti. Cu sau fara sfarsit.

Cum ar fi viata copiilor fara povesti? Ce rol joaca povestile in viata lor?

Noi le mai citim povesti copiilor nostri? Sau ele sunt prizoniere in televizor, calculator, dvd-uri?

Povestea este o fictiune, adica o imbinare fantastica de locuri, personaje, idei, obiecte, un spatiu in care totul este posibil si care lasa frau liber imaginatiei. Reprezinta o punte care vis si imaginar, catre aventura si fantezie.

Povestile dau nastere imaginatiei si ele sunt o cale catre universul nostru interior, catre fantezie si libertatea de a visa, dar si o cale catre a duce in realitatea ce ne inconjoara putin din curajul si minunatia acestei fantezii.

Imaginatia joaca un rol important in viata copilului pentru ca ea este cea care il ajuta creeze la randul lui, sa investeasca simbolic obiectele, cu alte cuvinte sa se joace. Iar joaca este principala sa activitate si primul instrument psihologic care leaga lumea sa interna de cea externa. Isi va putea creea propriile lui povesti sau le va putea pune in scena jucandu-se de-a personajele cu alti copii, inventand roluri si aventuri noi.

Povestile sunt o oglinda a universului copilului si ii ofera posibilitatea de a recunoaste si in afara lui ceea ce deja exista in el.

Povestile sunt o legatura intre copil si parinte. Parintele este purtatorul catre copil a povestii, in special cand copilul nu stie sa citeasca, el este portavocea ce da glas tuturor personajelor, ce dezvaluie actiunea si in care copilul pune toata curiozitatea, dezamagirea, incantarea sau nemultumirea sa.

Cu totii ne putem imagina o zi ploioasa de noiembrie. Si poate ca ne-am putea regasi in baietelul ce a dat buzna in anticariat. Doar oare ce cauta el acolo si ce fel de carti ar putea gasi acolo?

Mai avem inca dorinta si maiestria de a intra in povesti alaturi de copii? De a-i purta ei printre cuvinte si de a retrai din emotiile propriei noastre copilarii si a povestilor noastre?

"Cine n-a petrecut o dupa amiaza intreaga cu urechile incinse si cu parul zbarlit aplecat deasupra unei carti, citind si iar citind, uitand de lumea din jurul sau si nebagand de seama ca ii e foame sau ii e frig?

Cine n-a citit niciodata pe ascuns sub plapuma, la lumina unei lanterne de buzunar, fiindca tata sau mama sau vreo alta persoana grijulie a stins lumina pe motivul bine intentionat ca acum trebuie sa dormi, caci maine te scoli devreme…

Cine n-a varsat niciodata lacrimi amare fie pe fata fie in ascuns, fiindca o poveste minunata se sfarsea si urma despartirea de personjaele alaturi de care luasesi parte la atatea aventuri, fiinte iubite si admirate care iti starnisera ingrijorari si sperante, si fara a caror prezenta viata parea dintr-o data goala si lipsita de sens?"

Ce ne facem insa daca povestile mor? Le putem inlocui?