(Ne)gand

Uneori as vrea sa imi donez speranta cuiva care chiar ar sti sa o aprecieze, ci nu sa o tina suspendata stramb intre doua batai de inima si ele destul de nesigure. Si iar nu mai stiu ce vreau, cum vreau, de ce vreau… si totusi parca vreau.

Nu am puterea sa imi inteleg acceptarea si, in acelasi timp, incapatanarea de a nu o integra in mine. Sa stii ca nu poti, nu ai voie, dar sa te avanti cu atata repeziciune, tind sa cred ca (imi) reprezinta imbecilitate(a). Am toate motivele, argumentele, gandurile si vorbele care ma dezic de EL, dar eu ma incapatanez sa nu o fac. Desi vreau… ori cred ca vreau.

Si nici speranta… nu, nici pe ea nu pot sa o abandonez. Pentru ca simt ca trebuie sa mai cred… macar de cateva ori bune. Cat timp mai intalnesc barbati sa imi sarute mana e clar ca nu pot sa ma dezic de optimismul recladirii de iluzii.

Serios!

Amoruri fine, amoruri ieftine, amoruri prea scumpe si prea scurte, prea lungi, prea banale, prea, prea oricum ar fi cred ca ar trebui sa le vreau. Ori nu ar trebui, dar macar ar merita. Asa pentru experienta si posteritate. Cu avant, cu dor de gand… cu orice o fi, atata timp cat vine din totul meu cutezator.

Si uite-ma cum ma contrazic – din nou (ce surpriza!) - singura. Ma critic cu vehementa, imi fac procese de constiinta si ma cert cu orele… si, intr-un final, mai mult degeaba decat cu folos. Nici nu stiu ce sa mai spun in apararea sau in acuzarea mea… doar ca vreau.

Inca mai vreau o iubire. Una si buna. Cu tot si nimic inclus, eventual aici si acum… daca nu, o pot lua si la pachet, dar sa fie gata repede. Bine ca am rabdare! Doar sa nu se raceasca… nu are rost sa o reincalzesti, deja isi pierde din aroma.

Ah! Cata nebunie intr-un singur om! Si totusi e frumos asa, chiar daca uneori nu-mi pare.

Si mi-am adus aminte ca m-a intrebat taximetristul intr-o seara daca sunt fericita si i-am raspuns fara ezitare "DA!". Auzisem perfect intrebarea si toata ziua imi plansesem neajunsul inimii, insa atunci, acolo intre gand si negand (ca-i "ne+gand", ca-i pur si simplu "negand" par perfect valabile) am scos din subconstientul meu aceasta afirmatie. Nu stiu de ce, iar azi l-am intors pe toate partile incercand sa ii gasesc etichete si cusaturi strambe, pentru a spune mai apoi "cine stie, poate chiar sunt". Desi nu sunt cu totul, insa mai bine decat altii.

Iar am scapat paleta de cuvinte si mi-au iesit nuante imprastiate.

Imi ador coerenta. Pacat ca doar eu mi-o inteleg… dar stiu ca o intelege si EL… iar asta face sa fie suficient.

Nici buna, nici rea. Nici frumoasa, nici urata. Nici desteapta, nici proasta. Doar eu. Pur si simplu eu. Sau nu chiar pur si simplu, dar sigur eu.

Cu dor si speranta. Cu gand si iubire. Cu lumina si dorinta.

Intotdeauna!