Il citesc de cateva zile pe Octavian Paler si am ajuns in punctul in care descrie „nebunia patentata” (Ortega y Gasset) a lui Don Quijote. Doua cuvinte care vor sa inglobeze in ele lipsa de masura si de tempo a normalitatii, libertatea de a nu te interesa ceilalti si parerile lor, din moment ce iluziile tale se intind dincolo de orice „urias”, pe care il numim generic „moara de vant”.
Va rog sa imi permiteti sa va redau, aici, cateva cuvinte, pentru a intelege mai bine ce doresc sa va spun:
„e mult mai grav sa ai iluzii mediocre decat sa traiesti mediocru. Pentru o viata mediocra exista, nu-i asa, scuze si justificari. Pentru mediocritatea iluziilor insa, nu.”. (Paler, Octavian - Calomnii mitologice, p. 89)
Mi-au placut atat de mult cele de mai sus, incat nu am rezistat tentatiei si m-am simtit aproape datoare sa impartasesc cu voi intelepciunea.
Revenim, insa, la ideea de iluzie, de a-ti dedica izbanda iubirii, dar mai ales iubitei... acea Dulcinee Universala, careia doar un cavaler al Tristei Figuri mai poate sa-i sarute mainile si sa-i promita Posibilul, mai presus de orice imposibil. Frumosul traseu pe care Barbatul il parcurge pentru Acea Vesnica si Dorita Ea. Ceea ce m-a pus pe ganduri este... ce personaj feminin din literatura se poate asemana ca maretie in visare lui Don Quijote?
-Stiu ca majoritatea romanelor, poemelor, inaltarilor intru-cuvant poarta semnaturi de autori, nu de autoare... Am mai explicat si ca sunt convinsa ca asta s-a intamplat si pentru ca femeii nu i-a fost permisa dedublarea personalitatii printr-un Eu literar, deoarece ea trebuia sa se ocupe, in vremurile trecute, de alte lucruri . -
Primul nume care mi-a venit in minte a fost Penelopa... desirand iluziile tesute in asteptarea lui Ulise (care Ulise, barbat fiind, isi cam facea de cap si cu Calypso, dar sa zicem ca era pentru o cauza buna, scopul fiind reintoarcerea la iubita nevasta - noi femeile avem o pasiune innascuta sa gasim scuze barbaților; deh, moravuri femeiesti!). Apoi, a fost Eva a lui Tudoran, prizoniera si ea a iluziei intoarcerii Barbatului (nu cred ca degeaba Radu Tudoran s-a multumit sa nu ii ofere Fiului Risipitor un prenume - el fiind, de fapt, o personificare a Barbatului in ratacirea sa dintre minte si inima, dintre dorinta si ratiune, dintre ceea ce poate si ceea ce alege etc.) .
Constat, asadar, ca Femeia este cea care asteapta si lupta cu teama, incertitudinea si pierderea sperantei - ca acestea sunt morile sale de vant si sacrificiile pe care le face in numele Iubirii, in timp ce Barbatul este dator sa vina catre Ea, sa invinga, sa o completeze, sa se dovedeasca a fi demn de toata asteptarea ei.
El merge si se intoarce la EA.
Ea il primeste si ii ofera caminul.
Nu ar fi putut amandoi sa porneasca unul catre celalalt, cine stie cu talentul femeii de a nu pricepe harti si incapatanarea barbatului de a nu intreba despre directii pe unde si cam cat timp ar fi ratacit amaratii de ei. Asta nu inseamna ca „lupta” unuia este mai putin grandioasa decat a celuilalt. Asta inseamna doar ca trebuie sa ne pricepem rolurile si sa nu facem noi partea celuilalt.
A voastra,
MSZ
Donquijotisme feminine
Tag-uri:
completari, cuplu, don quijote, eva, fiul risipitor, iubire, izbanda, marina simona zanfir, octavian paler, odiseea, ortega y gasset, penelopa, radu tudoran, roluri si status, ulise
loading...
Acum, la despartire
Articolul următor
Femeile si nevoia de conclav - sau cum ne sapam, de multe ori, propria groapa
