Astazi vreau sa ne despartim.
Mi-am dat seama, in greutatea dezordinii din gandurile mele, ca tu existi in mine doar ca necesitate si personificare de inchipuiri. Am nevoie de tine atat cat sa imi sprijin sufletul de un sablon al idealurilor mele sentimentale. Nu imi folosesti decat pentru speranta incapatanata ce s-a agatat cu degete scurte de marginea ta.
Absenta ta ma sperie doar pentru ca ar fi o lipsa de motiv cand vreau sa imi justific dulcegariile ce uneori le debitez. Atat si nimic mai mult. Imi pare rau ca trebuie sa iti spun ca tu, OMUL, ma interesezi de la prea putin, la mai mult ca deloc si ca, de fapt, eu indrageam inexistentul tau, ce ti-l atribuisem intr-un timp in care am fost prea flamanda de emotii.
Ai fost doar o plasmuire. O plasmuire ce a rulat ani de zile pe ecranul mintii mele prea jucausa cu realitatea ce mi te prezenta din ce in ce mai gol, cu fiecare clipa ce ne scurgea kilometri de distanta. Numai eu ma incapatanam sa colorez interiorul din contururi ce ti s-au estompat.
Nu-ti neg maretia, ci doar admit ca niciodata nu am cunoscut-o. Ca a fost din vina mea, ori a ta, asta doar universul dintre noi o stie. Ca am insistat prea mult asupra fiintei mele cu necunoscutul din tine si ca am insistat sa ii bag pe gat povesti inventate doar, doar ii mai gasesc o scuza am ajuns sa o stiu acum si constient.
O dezordonata ce s-a incurcat in itele propriilor vise si care incearca sa refaca ghemul de aur al Ariadnei ca sa isi mai salveze timpul nescurs din anul 21 de viata… si care crede ca aceasta scrisoare e primul capat, daca nu chiar cel din urma.
Ti-am scris de atatea ori in gandurile mele si nu numai. Te-am asteptat cu mintea in nori si sufletul usor. Am devenit oarba cu tot ce inseamna lume si m-am uitat pe mine. Am facut tot felul de legaturi bolnavicioase si noduri marinaresti de incepator, iar o furtuna cat de mica ar fi putut sa ma ucida. Nu e normal si nici corect fata de mine, de tine, de tot ce insemnam noi ca palpaire de viata.
Acum te las. Trebuie. E timpul. Nu imi e usor si, sincer, o parte din mine refuza cu indarjire aceasta despartire, insa cateodata e bine sa nu ai totul. Altfel nu ai mai cunoaste ce inseamna recunostinta si minunea, ori eu nu vreau sa devin imuna la ele.
Iti multumesc pentru ce mi-ai daruit, dar mai ales pentru tot ce nu mi-ai oferit!
Vreau sa iti mai cer o singura favoare: mi-a cazut luna plina. Aseaza-mi-o,te rog, pe noptiera si apoi sa dormim! Ne asteapta visele de luna noua...
... ca pana acum, fiecare la alta fereastra.
Mi-e somn de tine,
A ta neiubita
E ca si cum sufletul imi foloseste ochii pentru a atinge lucrurile acestea...
(Ne)gand
