Monolog pentru acceptarea de mine

Tremurul unor degete ce se pierd in matasea pielii mele este tot ce mai stie sinele meu ca a uitat sa curga. Pe masura ce imi aduc aminte cum rasuflari se pierdeau dincolo de murmurul soaptei, sangele imi fierbe trairi ce am omis sa le mai dau trupului meu.

Cand  noapte se ascundea in mireasma ilicitului cu note de baza pe praful de stele si apoi imi parea ca imi patrunde din ce, in ce mai adanc gandul de noi, iar buzele te doreau pe tine si numai pe tine… e un atunci ce-mi pare finit. Nu gasesc nedoritul de tine nici macar acum cu sperante subrede in simtire, cand mi se pare ca ne-am indepartat din ce in ce mai mult si ca distanta e mai mare decat lumea in care ne afundam.

Esti in fiecare clipa din mine si te scap cu minute intregi de negari ale memoriei si teama pentru ziua de maine. Cand iti uit existenta ma afund in realitate si devin oarba de vise. Cumplit sentiment de slabiciune! E ca si cum as deveni fada pe axul Pamantului, pentru ca incep sa pierd adevarul din mine.

A uita sa simti este ca si cum ai uita sa mergi… stii ca trebuie sa iti foloseasca si la altceva picioarele, dar pur si simplu nu mai cunosti la ce anume… ori cum anume. Asa si cu inima asta a mea ce uneori simte ca trebuie sa mai bata si cu speranta de tine.

Ei ma incrimineaza ca ma pierd in asternuturi de povesti romantice si neverosimile. Ei ma abat de la lumina ce ma conduce spre tine si imi arata bezna vietii fara de iubire. Eu cad prada tentatiei de a ma plafona in ceea ce ei numesc “lumea reala”, doar ca nu pot. Oricat as incerca sa fiu cinica si sarcastica, in mine nu se intampla reactia fireasca lor. Eu tot cu gandul la tine imi sting apusuri si refuz sa cred ca inexistenta ta actuala este argumentul lor indestructibil.

Cum pot ei sa cunoasca adevarul cand materialul le-a inchis sufletele și tot ce le este strain placerii primare e imposibil sa fie?

Dincolo de totul ce pare sa ma inconjoare eu stiu ca mai exista si altceva. O alta dimensiune de traire, un alt rasarit de emotie. Goi si pustii de viata… ii vad cum vor sa ma ademeneasca si pe mine.  Ei nu vor decat sa primeasca si sa adune. Nici nu concep ca uneori este suficient sa dai si sa nu mai astepti nimic la schimb. Sa te dai pur si simplu. Sa curgi prin tine cu iubire si sa te rasfrangi asupra minunii de a fi capabil sa oferi. Limitati ei vor sa limiteze.

Si curge timpul peste ei si ii spala precum un val ce aluneca usor peste linul tarmului. Nu mai ramane nimic, doar ce au strans… ce-au strans degeaba, caci timpul ii aduna seci si fara de nimic. Cati dintre ei mai stiu sa se bucure de jocul de nuante al apusului tarziu de toamna? Cati dintre ei mai vibreaza in furia furtunilor de vara si sunt una cu ploaia, cand ii prinde ratacind pe strazi?

Si vor sa ma transforme in asta: cenusa si fum ale spiritelor arse. Vor sa trag dupa mine, la fel ca ei, hoitul sufletului mort de foame… foame de iubire. Ei vor sa se schimbe in nimic pentru altii. Ce prostie! Sa te modelezi doar pentru ca un alt nefericit isi varsa frustrari asupra ta. Ce risipa!

Ii stii si tu. Ii vezi pretutindeni cum se agita si incearca sa isi provoace viata prin electrosocuri cu desertaciuni. Senzatie scurta de bine… apoi nesuferita dimineata ce ii gaseste la fel de singuri si de tristi. O iau de la capat si se invart in acelasi cerc vicios pana cand ametesc si amortesc definitiv. Par vii, dar au putrezit de prea mult timp… asteapta doar momentul cand moartea le va cuprinde si nefolositorul trup. Oricum nu mai conteaza, caci inima lor bate in gol.

Eu nu vreau sa devin asa ceva. Eu vreau ca inima sa imi pulseze in vene dragoste, dezamagire, tristete, fericire, pasiune, nebunie, rasuflari taiate si rasete zgomotoase si pofticioase. Vreau sa raman in caruselul meu de vant, soare si gand, unde totul e cand si cum doresc... doar ca, uneori fiind atat de ametita, uit sa le mai imbin cum trebuie si ies potiuni noi, interesante, vibrante.

Priveste-mi haosul si obisnuieste-te cu aceasta maniera de ordine. E tot ce sunt si vreau sa fiu. Intre cer si pamant ma joc cu luna ce-mi aprinde stelele. E firescul meu neobisnuit, prea plinul meu de iubire. In lumina de a fi ma joc cu vise colorate pe tavanul destinului. Ma cert cu zanele si apoi le impac cu un zambet.

Ori ma accepti cu totul meu sui, visator, bleg, romantic, pisalog si chitaitor, ori, la fel de bine, poti sa iti vezi de drum. Nu ma schimb pentru nimeni. Nu pot si nici nu imi place sa joc roluri in iubire. De actori ieftini e plina scena lumii, iar eu vreau doar realul din tine.