Oare de ce ne face apa atat de fericiti? Jocul cu apa…de cand suntem mici ne atrage, ne place, ne tenteaza…mama nu ne lasa, bunica se opune…sa nu raceasca copilul…iar noua nici ca ne pasa. Sa ne bagam manutele in apa, sa ne stropim, sa facem clabuci de sapun, sa ne balacim. Orice, numai apa sa fie, de jur imprejur.
Sunt si clipe in care ne sperie. O vedem asa multa, mare si nesfarsita. Prima data la mare e o adevarata incercare pentru fiecare. Un inceput al tau, cu tine si cu restul lumii; cu natura insasi. Ca o lupta pe care vrei sa o dai sau nu, si pe care te gandesti sa o castigi oricum. Mai intai intri cu labutele, putin cate putin, fugi de cate un val mai hotarat si te refugiezi inapoi pe nisip. Acolo pare mult mai safe. Ca sunt multi oameni. Si totul pare mai clar si mai stabil. Da, dar in apa e mama, si nici de ea nu poti sta prea departe. Asa ca o iei de la capat si iti faci din nou curaj, pana ce ajungi sa ii atingi o mana. Si ea te prinde incurajatoare. Stii ca e acolo, te sustine si nu ar lasa sa ti se intample nimic rau. Si marea pare sa va contina pe amandoua, sa se supuna acestei uniri placute. Iar daca ea e de acord, atunci…
Si ritmul asta, inainte inapoi, al valurilor e interesant. Seamana cu ceva…Dar cu ce?!? Ah, da, cu bataile inimii. Inimii mamei. Parca iti amintesc de inca ceva si atunci prinzi si mai mult curaj. Si descoperi o senzatie complet noua: plutesti. Ei, da, e adevarat, te sustine mama la suprafata. Dar chiar si fara ajutorul ei, tot ai pluti. I-ai auzit tu pe cei mari spunand ca apa marii e sarata. Cih! Si chiar e! Tocmai te-a lovit un val peste fata si ai simtit asta din plin. Ti-a intrat si in ochi, si in urechi, in nas si in gura. Oribil! MAMAAAAA…vreau afara. Iar mama rade, te ia in brate si te mangaie si iti spune ca nu s-a intamplat nimic. Cum nu s-a intamplat nimic?!? Nu vezi ca era sa ma inec? Ei, poate nu de tot. Cert e ca I-ai simtit gustul. Apa de mare e sarata! Si, cu toate astea, te face sa te gandesti din nou la apa. Dulce de data asta. Care sa spele gustul asta sarat si salciu care ti-a ramas in gura.
Si acum imi place sa ma joc cu apa de la robinet, cand ma spal pe maini. O privesc fascinata, cum curge asa, precum viata, luminoasa si zglobie. Daca simt nevoia, o fac mai calda; mai ales iarna. Si atunci ma simt si mai aproape de ea, parca imi e si mai prietena.
Imi plac si fantanile arteziene. Dar cu apa din ele nu ma simt chiar in legatura. Pe ele mai mult le privesti si…te bucuri. Dar atat. Nu ti-e la indemana sa te joci cu apa dintr-o fantana arteziana, basca sa intri si sa te balacesti acolo. Si nu doar de teama unei amenzi. Nu, hotarat lucru, nu e aceeasi senzatie.
Apa ne vorbeste tuturor. Dar putini oameni stau sa o asculte, sa o inteleaga, sa ii preia mesajul.
A fost o vreme in care ma temeam de apa de ploaie. Nu care cumva sa ma ude vreun strop. Si tipam si ma ascundeam imediat sub o umbrela, o casa, orice, numai sa nu cada pe mine. Parca ar fi fost acida si m-ar fi ars. Asta pana intr-o buna zi, cand mi-a spus o prietena: “Ce sari asa? E doar apa de ploaie!”. Si mi-am dat seama ca avea dreptate. Era doar apa si nu avea cum sa imi faca vreun rau. Cu toate astea, nici acum nu imi place sa ma ploua, mai ales toamna, cand e si frig. Dar nu ma mai reacitionez asa cand incepe sa ploua, chiar daca nu am umbrela la mine.
Apa poate fi si trista. Atunci cand o producem noi. Prin lacrimi. Dar lacrimile pot fi si de bucurie, asa ca imi ramane in minte jovialiatea ei, dorinta de comunicare si placerea de a o atinge. Si de a o bea, de ce nu. E la fel de placuta. Da, stiu, e si uda…asta e marea ei caliate. Dar daca nu ar fi asa, nu ar mai fi apa, nu?!?
Sex de complezenta
O plaja doar pentru mine
