Institutia iubirii

Nici n-am inceput sa scriu si deja imi tremura mainile pe tastatura. Azi mi-a venit sa scriu despre casnicie. A te marita sau a nu te marita? Pana acum cateva luni eram convinsa cam 90 la suta ca nu vreau sa ma marit vreodata si nici sa am copii. Nu am declarat asta total, pentru ca am o vorba pe care o aplic mereu "Niciodata sa nu spui niciodata" si pentru ca am invatat ca o idee este ceea ce gandesc pe momentul respectiv si  este  supusa schimbarii de-a lungul timpului.

M-am gandit la casnicie pentru ca se apropie nunta unei prietene bune si am mers cu ea sa o ajut sa organizeze lucrurile, moment in care mi-am declarat intentiile in fata organizatorilor de nunti "Io nu cred in casatorie!". Ei bine…e o minciuna. Am vrut sa fiu moderna, am vrut sa fiu independenta, am vrut sa fiu "cool". Nu pot spune insa nici cu maxima credinta "Cred in casatorie". Imi doresc din tot sufletul ca doi oameni, doi straini, cum bine spune o prietena de-a mea, sa poata sa isi uneasca destinele, sa se iubeasca, sa se respecte, sa imbatraneasca frumos impreuna. Nu stiu daca se poate, nu stiu daca eu sunt in stare, nu stiu daca pot acum, nu stiu cu cine exact, nu stiu cum, dar stiu ca mi-as dori. Si vreau ceva …altfel. Nu-mi surade ideea de nunta mare aranjata cu un an inainte, cu restaurantul si biserica inchiriate, cu rochia de mireasa cautata prin toata lumea si obtinuta la un pret fabulos, cu chinul cautatului de invitatii, aranjamente florale, formatie pentru a distra oaspetii si cutiuta "magica" in care sa se aseze plicurile cu bani. Nu am nimic nici cu cei care isi doresc asa ceva sau au si facut-o. Pur si simplu, nu sunt eu. Deci, daca ce-am descris mai sus defineste neaparat o "nunta" si daca o casnicie inseamna monotonie, plictiseala, concedii planuite strict cu cateva luni inainte, planificarea venirii pe lume a copiiilor si chiar si alegerea sexului lor, obligatii de a participa la evenimentele din familia "lui", mersul in doi pe tot restul vietii si alte obligatii de genul, atunci nu, nu cred si nu vreau asta.

Vreau sa-mi definesc eu "casnicia" mea. Visez la un om pe care il vezi si stii ca e al tau, poate nu din prima, nu din a doua, nu din a treia ora, dar stii; un om alaturi de care sa razi, sa plangi, sa te uiti la filme, sa escaladezi munti, sa vii beata la ora 4 din club, sa te certi in ploaie pe nimicuri, sa repari masina in parcare la supermarket, sa te tii de mana  si sa te saruti ca la 16 ani in mijlocul strazii, sa te respecti si sa primesti si sa acorzi libertate cand e nevoie, sa zambesti cand ii auzi vocea, desi esti cu spatele si speli vasele si au trecut 40 de ani de cand sunteti impreuna, sa nu dormi noaptea pentru ca il ingrijesti, sa il ierti sau nu pentru ca inseala. Si cand in sfarsit nu se mai poate de atata iubire sa apara un copil. Eu cred intr-o astfel de uniune, daca ii zice casnicie, atunci e ok, sunt de acord si asa.

Si totusi inca nu m-am hotarat daca sunt pro sau contra, las viata sa-mi faca o surpriza.