Du-o acasa

Era o vreme, acum aproape doi ani, cand credeam ca n-o sa mai fiu vreodata intr-o relatie si ca o sa imi gasesc sfarsitul ca fiind o baba cu 10 pisici si 5 caini alsacieni, un fel de Miss Havisham din "Marile Sperante". Nu, nu era nimic in neregula cu mine, acum cand impartasesc gandul asta cuiva mi se tot spune: "Da ce-aveai  draga ca doar nu erai ultima urata de pe pamant". Ma apuca rasul, pentru ca stiu ca nu astea erau problemele mele, pur si simplu... nu ma "vedeam", deloc, eram ca un pamant sterp in calea vantului... un camp gol pe care nu mai creste nimic. Trecusem de la feminista convinsa la un fel de printesa razboinica Xena, negandu-mi uneori pana la limita feminitatea .Insa, se pare ca mai aveam lucruri nerezolvate in dulap.

Astazi, cand situatia s-a schimbat de aproape un an, minus o zi, incep sa realizez de fapt cam ce ma tinea pe mine pe campul ala pustiu si sterp. Mi se aminteste mereu de ego-ul meu maret si atunci am revelatii, imi dau seama de ce plecam din relatii sau de ce pleca celalalt, la indemnul subconstientului meu despre care nu aveam habar. De fapt, eu cand eram intr-o relatie si ma simteam tratata ca o femeie, caci asta sunt in fond, anatomic si fiziologic si psihologic, eu plecam sau il faceam pe celalalt sa plece. Nu stiu de ce oi fi perceput eu ca a fi femeie e ceva "de rau". Si nu stiu de ce uneori, inca mai percep lucrurile asa. In seara asta, discutand cu iubitul meu, un prieten de-al lui i-a spus, referitor la mine, care eram de fata: "Pai du fata acasa si noi ne vedem dupa". Am simtit ca iau foc de la calcaie pana in crestetul capului, urlau in mine, toate zilele de antrenament la sala de arte martiale sau cascadorie, toate noptile petrecute la raliuri, toate incercarile de pe munti la prea multe grade plus sau minus. "Du fata acasa", da' ce sunt eu sa fiu "dusa " acasa????!!!! CE e aia sa ma "duca" acasa?!!!!!!! Imi venea sa-i zic omului: Prietene, m-am "dus" singura acasa de 11 ani de zile de cand am permis si am dus si pe altii ca tine acasa, pe mine nu ma "duce " nimeni acasa. Expresia nu avea traducere in mintea mea.

Treceam apoi prin multime de mana iubitului meu, el ma tinea strans, ma proteja de ceilalti si eram cumva "dusa". Eram iubita unui baiat si eram in locul cuvenit, de mana, in urma lui, nu singura de nebuna in fata lui. Imi venea sa ma smulg si sa merg tare si apasat, cum mergeam in zilele de singuratate cand nu vroiam sa fiu agatata si cand doream sa-mi declar independenta feminina. Imi rulau in minte toate momentele din acest an cand am auzit expresii care ma declarau femeie, femeie care nu merge la fel de repede, pe schiuri, pe bicicleta, pe munte, care nu are chef sa traverseze ilegal in mijlocul protestelor de la Universitate si dupa toata furia care se acumula in capul meu am stat, am tras aer in piept si m-am gandit din nou la revelatia venita atunci la schi, "Cand ma simteam femeie plecam".

Nu vreau sa plec, vreau sa fiu femeia care sunt, dar in relatia in care sunt si nu sa-mi urlu "masculinitatea" feminina pe toate gardurile. Vreau sa fiu o femeie cum sunt eu dar alaturi de un barbat si nu o printesa Xena fara nici un Hercule. Nu vreau sa mai fug, e ok ca unii sunt de parere ca femeile trebuie sa fie "duse" acasa. Pana la urma... ar trebui sa cedez rolul barbatului IN relatia asta barbatului DIN relatia asta. Si sa fiu in continuare cine sunt, dar cu mai putin ego, cu mai putin orgoliu masculin. Nu pot sa spun ca am ajuns la finalul calatoriei in care aflu cine sunt, dar, pe zi ce trece, pare ca sunt mai aproape si atunci parerea celorlalti nu ma mai deranjeaza si faptul ca sunt tratata ca o femeie nu mai e o tragedie. 

Problema era nu ca ma credeam mereu o  femeie diferita ci ca incercam mereu sa arat ca sunt un barbat mai ceva ca toti barbatii. In sfarsit, nu mai vreau sa demonstrez nici unui barbat ca sunt mai buna ca el. Asta e, sunt femeie, dar sper sa nu spuneti nimanui.