Recapitulare

Au trecut cam doua luni... de cand n-am mai scris si am trait mult, mult de tot. Am vrut sa fac un articol separat pentru fiecare lucru despre care voiam sa scriu-n-aveam timp sa scriu cand voiam, imi roiau subiectele in cap,nu puteam scrie si innebuneam. Apoi am vrut sa scriu de ziua mea, care abia a trecut, am zis sa scriu aniversar,  sa fie special sa.... bla bla bla bla bla... Oare de ce ma incapatanez, pana si la varsta proaspat implinita, sa controlez viata? Asa ca scriu acum, iar e 1 noaptea, iar nu dorm, iar imi vine sa scriu, asta sunt, cu asta defilez.

Pe scurt, cam ce concluzii am tras in ultima vreme:

Sinceritatea e cel mai bun antidot contra frustrarii si stresului. Daca nu-i mai judeci pe ceilalti si te expui simplu si clar asa cum esti, s-ar putea sa ai surprize. La reuniunea de 10 ani de liceu dirigintele ne-a propus sa ne enumeram si lucrurile mai putin reusite din viata noastra si nu doar "realizarile". Nu mai e nevoie sa spun ca nu reuseam sa mai gasesc nimic mai putin reusit in viata mea, am crezut ca am innebunit si nu mai tin minte cate "tampenii" am facut in ultimii 10 ani. Erau acolo totusi, dar... sub alta forma. Se transformasera in lectii. Alt miracol al reuniunii a fost faptul ca nu mai simteam nici o aversiune fata de nimeni, mi se parea ca toti suntem buni prieteni. Nu mai aveam nici un sentiment neplacut fata de nimeni, eram prieteni, ne bucuram ca ne-am revazut si atat. Nu ma simteam prost pentru ca nu sunt maritata, nu am copii si nu am un serviciu stabil si nici macar nu excelez in profesia pe care mi-am ales-o si nici nu invidiam pe altii pentru ca sunt. Uneori in viata lucrurile sunt... simple.

Am o vorba mai de mult "daca vrei sa stii cum e de fapt prietenul tau, pleaca din tara cu el vreo cateva zile". Am plecat, am aflat,m-am intors. De data asta, se pare ca se poate continua, Barcelona mi-a dat "unda verde". Eu insa am fost mai dura cu ea. Am fost un pachet de nervi, invidie, rautate, frustrare, frica. Daca as sti de ce, jur ca m-as schimba, dar nu stiu. Oameni buni, sa fim intelesi: daca ti-e teama ca nu ai destui bani, ii pierzi. Simplu,scurt, clar si la obiect. Asa ca, dupa ce am pierdut portofelul in minunata capitala catalana, parca mi s-a luat o piatra de pe inima. Nu m-am simtit asa libera de mult, nu mai aveam carduri, nu mai aveam bani, nu mai aveam permis de conducere. Imi disparusera nervii, disparuse tot. Am luptat cateva minute cu furia, plansul, ura impotriva hotilor, spaniolilor, romanilor, metrourilor, pietelor aglomerate, zilei de vineri, ploii. Si apoi m-am gandit unu - ca trebuie sa-mi revizuiesc atitudinea, daca vreau sa mi se intample lucruri bune, doi - poate banii mei au folosit cuiva care avea nevoie sa manance, sa bea ceva, sa isi cumpere ceva necesar... si atunci e bine... e in regula... nu ma supar.

Si a fost ziua mea si mi-a fost frica. De riduri, de kilograme, de carii, de osteoporoza, de lipsa de iubire, de singuratate. Si de fiecare data cand zic: "Faca-se voia Ta, Doamne" si las sa se aleaga ce e bun de ce e rau, se alege. Si mie nu-mi convine si dau din picioare si strig si ma supar... Si apoi imi vine mintea la cap. Superficiala din mine se impaca greu cu gandul ca nu o petrecere mare si fastuoasa cu toti prietenii posibili adusi ca la carte si nu meniul perfect alcatuiesc o viata ideala. Nici nu stiu ce ar alcatui asta... de fapt. Stiu doar ca la petrecere am fost putini, am ras, am dansat, am suflat in lumanari, am strans dupa musafiri, m-am bagat in pat si am adormit. Si nu e nimic rau in asta.

The end