Cand vorbim pentru prima oara cu copilul nostru? A vorbi se refera la cuvinte? Atunci vorbim cu el cand spune primul cuvant. "tata, papa, apa" sunt primele cuvinte care capata sens. Dar pana atunci cum comunicam cu copilul?
Inca din mediul intrauterin, fatul este foarte receptiv la sunete si vibratii. Cunoaste mama dupa tonul ei si simte daca acesta este cald, tandru, dragastos, nelinistit sau furios. Legatura este anterioara nasterii si limba este una alcatuita din sunete si mangaieri, alcatuita din emotii.
Ce ne spun miscarile fatului? Cum le traducem? Sunt ele doar acte reflexe sau ne vorbesc, sunt reactii la ceea ce vine din exterior, la ceea ce transmitem noi?
Imediat dupa nastere, mama si fatul sunt un intreg. Bebelusul se hraneste si traieste prin mama. Nu doar hrana este cea care ajunge la el ci si glasul, atingerea si starea mamei. Ele pot fi reconfortante, linistitoare, securizante sau dimpotriva pline de anxietate, tensiune, tristete.
Prin gesturile sale, prin modul in care primeste hrana, prin somnul sau, copilul ne vorbeste: doarme linistit, plange sau vomita, este tacut, zambeste, se agita, e imobil, cauta cu privirea sau priveste in gol.
Starea lui nu este doar nevoia de a fi hranit sau schimbat, ci este rezonanta sa afectiva la starea mamei sale. Comunicarea apare dincolo de cuvinte. Tristetea sau tensiunea aduc dupa sine agitatie si plans.
Spaima genereaza angoasa. Durerea se transforma in durere. Intre ei exista un schimb invizibil, dar extrem de intens.
Mama este cea care traduce ce spune copilul ei. Chiar daca sunt silabe, chiar daca sunt sunete sau cuvinte de neinteles, chiar daca sunt gesturi. Ea stie ce cere, ea simte cum ii e, intelege frica sau bucuria lui.
Prezenta este incarcata de afect si mainile si corpul sunt cele care lasa sa treaca simtirea dincolo de bariera propriului corp. Daca nimic nu impiedica comunicarea, ea circula. Fara cuvinte, doar prin emotii, doar prin senzatii, ce capata o traducere complice doar intre cei doi.
Comunicam chiar si cand celalalt nu ne poate raspunde. Nu asteptam mereu cuvantul si nici nu ii cerem sa poata. Copiii nu pot adesea. Ei sufera, se infurie, se intristeaza, se mira si nu spun nimic. Nu gasesc cuvintele.
Nu simt in aceeasi limba pe care o vorbesc. Ci pe alta lungime de unda. Pe cea in care ii doare burta sau le vine sa vomite. Un alfabet format din lacrimi si suspine, din tipete sau mutenie de neinteles pentru adulti.
Insa ei vad. Aud. Si uneori intreaba:
"Mami de ce esti trista?" si mami raspunde:
"Nu sunt trista. Nu am nimic".
Sunt doua limbi diferite. Cea a ochilor ei si cea a glasului. Copilul pe care o intelege? Pe care o invata? Pe cea pe care o aude sau pe cea pe care o simte?
Mami, mi-e frica de fantome!
Copilul in familie
