"Am 30 ani. Munca imi ocupa cel mai mult timp, dar imi place ceea ce fac. Ma intalnesc cu multi oameni, particip la diverse proiecte, calatoresc des. Simt ca pot face cu timpul meu ceea ce vreau eu. Si ca ma pot bucura de lucurile pe care mi le doresc. Adesea ajung seara tarziu acasa si nu astept decat sa vad un film, sa fac o baie sau sa ma arunc direct in lumea viselor. Uneori apuc sa gatesc, alteori nu. Nu-i o tragedie. Eu si sotul meu suntem destul de mari sa ne descurcam.
Programul meu este destul de plin, dar imi asum libertatea de a fi dorit o cariera, de a fi reusit, de a fi primit aprecierea si recunoasterea cuvenita. Relatia cu sotul meu se impiedica uneori de aceasta alegere a mea, insa de cele mai multe ori reusim sa ne strecuram printe. E oare suficient? Am dori mai mult? Poate. Dar asta este ce avem acum.Insa de ceva vreme ma regasesc privind agale la copiii din parc, la bebelusii din revista, zambind copilasului vecinei, intrebandu-ma cum va arata propriul meu copil. In timp ce prin minte imi trece ca mi-as dori sa fie o fetita, tresar la intrebarea care se contureaza din ce in ce mai bine: e timpul pentru un bebe?Simt emotie. O emotie ce ma copleseste la ideea ca as putea deveni la randul meu mama. Insa apoi simt cum ma cuprinde teama. De a nu ma simti suficient de capabila pentru a avea grija de el, de a nu stiu cum se creste un copil, de a nu ma descurca in unele situatii sau de lua decizii gresite in altele.
Si apoi un sir necontenit de intrebari:
Cum ramane cu timpul meu liber? Voi renunta la el. Chiar de tot? Daca va fi necesar da.
Cum se va strecura bebe in programul meu infernal? Voi lua o pauza. Nu ma voi rupe de ceilalti daca voi lua o pauza, nu voi ramane in urma lor? Va fi o pauza mica.Va trebui sa renunt la cariera mea? Pentru o perioada. Poate voi reveni rapid. S-ar putea sa fie nevoie sa stau mai mult. Ma simt in stare?
Cine ma va ajuta cu bebe? Sigur nu voi fi singura. Va fi sotul meu, mama, sora mea. Sau daca va fi nevoie ma voi descurca si singura.
Pana cand voi putea merge la birou? Ma voi simti rau?
Oare sotul meu ce crede? El vrea un copil? Eu vreau?
Eu vreau, dar nu stiu daca e momentul. Cum as putea sa stiu?Simt ca nu pot renunta la unele lucruri. Totusi, timpul se scurge si nu as vrea sa fiu o mama batrana. Ma simt puternica acum, plina de viata, capabila sa daruiesc iubire. Oricate argumente as gasi, ele nu alcatuiesc un raspuns ferm. Pentru ca raspunsul nu e dat de cuvinte puse in balanta, ci de ceea ce simt."
Oricare dintre noi ne putem regasi in randurile celei de mai sus. Si daca ma gandesc de unde am pornit, ma intreb din nou: sunt oare pregatita pentru un bebe?
Cum e sa fii mama?
