Dupa

Dupa ce iti moare cineva, cineva apropiat, la care tii si pe care il iubesti, te intrebi: Dar eu de ce mai respir? Eu cum de traiesc in continuare? Si, chiar daca simti ca cea/cel care a plecat a luat cu ea/el o parte din tine, tu continui sa ramai acolo, sa traiesti. Uneori nu iti doresti asta. Sau chiar ai fi vrut sa fii tu cea pe care sa o ia Dumnezeu. Dar fiecare are soarta lui si momentul lui de plecare si venire. Iar asta nu a fost al tau.

Dupa ce acea persoana nu mai e, incerci sa te reconectezi la lumea ramasa. La lumea pe care, chiar daca o stiai in jurul tau, o pierdusesi pe undeva, pentru ca inainte credeai ca nu mai ai nevoie de ea.

Daca nu ar fi durerea asta sfasietoare, cu care nu stii ce sa faci! Simti ca si cum ti-ar fi smuls cineva ceva din piept; sufletul cu totul. Ceva ce a fost toata viata ta acolo. Si acum nu mai e. Si, ce doare cel mai tare, e faptul ca stii ca nu va mai fii niciodata acolo. Nu va mai fii niciodata la fel.

Te uiti in jur si nu intelegi. Nu intelegi bine cum de tot ce te inconjoara continua sa traiasca, sa isi vada de ritmul propriu. Te amagesti cu ideea ca durerea asta cumplita ar putea trece daca s-ar opri totul in loc. Daca nu ai mai respira nici tu si ai ramane ca intr-un tablou.

Dupa care incepi sa urasti. In primul rand iti vine sa ii urasti pe toti ceilalti oameni. Pentru ca ei traiesc in continuare. Stii ca nu e alegerea lor, ca nu e vina lor, dar durerea din tine continua sa te macine, sa te devoreze, si iti zici ca, macar daca nu ar mai exista nici ei…Dar iti dai repede seama ca daca moare si capra vecinului, pierderea ta ramane tot acolo. Si tot ce poti sa faci e sa o constientizezi, sa o intelegi si sa o accepti. Si, cum intelegi ca nu ii poti uri pe toti oamenii ramasi in viata, incerci sa iti versi ura pe tot ce te inconjoara. Pe lucruri mai intai. Ele, mobilele, obiectele persoanei plecate au ramas pe loc, in urma ei. Ca si cum ar sfida prin propria lor existenta, precara viata umana. Dar lucrurile sunt neinsufletite. Ele nu pot alege sa fie sau sa nu fie. Nici tu nu poti. Si nici persoana care a plecat. Doar tu poti alege sa te descotorosesti de ele. Daca nu mai sunt acolo, sa le vezi, crezi ca vor indeparta odata cu ele si lipsa celui dus. Poate asta e unul din motivele pentru care unii oameni aleg sa dea de pomana lucrurile ce au apartinut…

Ce ar mai ramane de urat? Ah, da, copacii, florile, banca din parc pe care statea si care, continua spre uimirea ta, sa fie tot acolo. Dar, daca stai sa te gandesti mai bine, iti dai seama ca pe banca aia si pe langa banca aia au trecut nenumarati oameni. Generatii poate. Iar ea, banca, nu crezi ca poate fi nici vesela si nici trista. Ea sta acolo si face tot ce poate face o banca: asteapta sa se aseze cineva pe ea. Atat.

Oare copacii traiesc mai mult timp decat oamenii? Te intrebi asta, intrevazand o alta nedreptate la mijloc. Nici ei nu aleg cand sa fie plantati sau doborati la pamant de un topor. Stau acolo, falnici, cu frunzele lor fosnitoare. Nu, nu poti sa iti faci prieten un copac. Ai vrea asta, dar stii ca nici macar el nu te poate ajuta acum. Nu poate sa iti ia durerea asta. Ea e pentru tine si tot ce ai de facut e sa astepti. Sa astepti sa treaca timpul, pentru ca el le vindeca pe toate. Cel putin asa se spune. Iar pana va fi trecut suficient incat sa se mai duca din durere odata cu el, poti sa plangi. Daca poti. Uneori lacrimile raman incatusate de aceeasi durere si se incapataneaza sa ramana acolo; nu vor sa iasa si sa spele toata durerea asta, sa o duca departe de tine.

Incerci sa intelegi sensul vietii desi, acum, pentru tine nimic nu mai pare a avea sens. Ai stiut intotdeauna ca poate veni si momentul asta. Dar nu esti niciodata pregatit sa iti pierzi aproapele. Asta e unul din neajunsurile omului: nu stie sa-l piarda pe celalalt.