De ce ne uitam la filme de groaza?

Pai cum de ce? Ca sa ne speriem, nu? Ca, daca scrie acolo, film de groaza, inseamna ca stim cam ce o sa urmeze. Sa fim oare nitel masochisti? Ne place sa ne speriem cu buna stiinta? Sau poate ca e vorba de suspans si adrenalina…

Da, probabil ca despre asta este vorba. Nevoia de a produce si a simti adrenalina. Si, cand nu poti face asta singur, reglat prin propriul tau organism, atunci apelezi la orice gasesti la indemana, in exterior.

Ma gandesc ca cei care creeaza astfel de filme, de groaza, ma refer la cele de calitate, gen Hitchcock, sunt foarte buni psihologi. Pentru ca e nevoie sa stii ce il face pe celalalt sa tresara, sa se sperie, sa ramana inmarmurit sau sa tipe de groaza.

E si asta un fel de adictie. Pentru ca exista oameni carora le place in mod deosebit sa se distreze in felul asta. Filme de goaza, sperieturi, Halloween parties etc. Exista si cluburi de astfel de…”trasniti”. Unii se cred vampiri ei insisi, altii fac pe Dracula sau isi aleg tot felul de monstrii cu care se identifica. Le-a intrat in sange, cum s-ar spune. Totul e sa reuseasca sa stea departe de penibil.

Cele mai tari filme de groaza mi se par acelea in care nu poti anticipa exact cand se va produce ceva “naspa”. Momentul planeaza pe intreg parcursul filmului. Uneori ti se pare ca se apropie, ghidat fiind de banda sonora. Si cu toate astea, intarzie sa apara. Cu siguranta vrea sa te ia pe nepregatite. Cand in sfarsit iti zici ca nu o sa fie nimic grav, care sa te sperie cu adevarat, se intampla ceva cu totul si cu totul neasteptat. Ca baza, nu e neaparat cu mult sange sau tipete descreierate. E deajuns o bataie in geamul unei masini, un tarait de telefon, poate chiar si o adiere de vant care aduce cu ea tot ce poate fi mai rau. Si totul se petrece pe un fond linistit, cand nu te mai asteptai sa intervina nimic. Cred ca acelea sunt cele mai tari sperieturi. Din cele care te lasa cu gura cascata, fara sa poti exterioriza teama care te-a cuprins brusc, fara sa poti scoate macar un sunet. Simti cum ramai fara saliva, iti cauti disperat respiratia, ochii iti sunt ramasi intr-o pozitie fixa, iar tu nu stii exact unde te aflii. Distanta dintre tine si ecranul pe care ruleaza filmul pare sa fie insuficienta, pentru a putea reveni la realitate.

Dupa ce ai trecut de acest mic infarct, ai sarit si peste atacul cerebral, fara sa iti dai un pumn in piept pentru a-ti reporni inima, respiri din nou, prima data cat mai adanc, reusesti sa clipesti si sa te misti, eventual sa plescai de doua trei ori pentru a-ti reface saliva. Totul pare ca revine la normal. Iti aduci aminte ca, de fapt, te uitai la un film, ca esti singura in casa, si ca nu s-a intamplat nimic rau. Partea mai complicata abia dupa aia vine. Cand e sa inchizi televizorul si sa te duci la culcare. Daca ai avut proasta inspiratie sa te uiti la un astfel de film noaptea, fiind si singura acasa, sa nu te astepti sa adormi chiar imediat. In principiu, de teama pentru ce vei visa. Dar de fapt, pentru ca in corpul tau s-au produs niste reactii chimice, a fost eliberata suficienta adrenalina incat sa nu te mai simti atat de ostenita incat sa dormi.

Daca stai sa te gandesti bine, filmul asta de groaza te-a facut sa uiti de problemele zilnice, de cearta cu prietenele tale, de pierderea suferita, de toate cele. Si te-a bagat intr-o zona si mai neplacuta, in care vei avea sa te confrunti pe deasupra si cu demonii altora. Ai celor care au facut filmul asta “istet”.

De ce ne speriem la filmele de groaza? (Da, stiu, nu la toate.) Pentru ca ne e in primul rand frica de noi insine. Pentru ca nu ne cunoastem suficient incat sa ne stim limitele. Pentru ca asta e un teritoriu pe care calcam destul de rar, eventual inconjurati de prieteni gata sa faca haz de fricosii care se sperie. Dar stim ca aia care rad mai tare si fac mai mult haz, de fapt, sunt cei care se sperie cel mai tare. Insa au gasit o metoda sa camufleze lucrul asta chiar si fata de ei insisi.