Intr-o zi ma intorceam spre casa si pe drum am vazut venind din sens invers o adolescenta. Arata desfigurata de durere, lacrimile ii siroiau pe toata fata, parea ca abia se mai poate tine pe picioare. M-am gandit ca poate a fost jefuita sau, mai rau, batuta de cineva; ca trece printr-un eveniment tare nefericit de arata in halul acela. Nu am putut sa trec pur si simplu pe langa ea fara sa o iau in seama, asa ca am oprit-o si am intrebat-o daca e ok, daca pot sa o ajut cu ceva. Spre uimirea mea, a bauiguit ceva referitor la venirea lui Michael. Cum numele nu imi suna prea romaneste si nu intelesesem exact despre ce e vorba si daca pot face ceva pentru ea, am incercat sa o linistesc si sa o las sa se descarce. In cele din urma am dedus ca era vorba de Michael Jackson, la al carui concert probabil ca nu putea sa ajunga. Cum nu vedeam ca asta sa fie asa o tragedie, m-am straduit totusi sa inteleg care era adevaratul motiv al suferintei pe care o emana. In cele din urma m-a lamurit spunandu-mi cat e ea de indragostita de Michael si cat de nesuportat e ideea ca nu va ajunge niciodata la el, ca nu il va putea cunoaste, nu ii va putea declara ce simte pentru el. Da, stiu, din afara poate parea hilar, ciudat sau putin deplasat sa consideri asa o nenorocire faptul ca nu ai putut ajunge la “idolul” tau. Si cred ca tocmai aici incepe sa se rupa filmul, sa se desprinda de realitate. Cat timp am stat acolo si am facut-o sa vorbeasca despre starea ei, a reusit sa se mai linisteasca putin. Am inteles asadar ca am in fata o simpla “drama” de adolescenta care a mers nitel cam prea departe, ca e vorba de o iluzie, o “fantasma” pe care ea o crease din motive proprii si mi-am dat seama ca eu nu am cum o ajuta. Ar fi fost inutil sa incerc sa o aduc la realitate, sa ii spun ca e foarte tanara si va cunoaste la un moment dat pe cineva, ca se va indragosti etc. Toate acestea ar fi trecut pur si simplu pe langa ea. Asa ca m-am resemnat cu faptul ca am facut-o sa se descarce oarecum, am luat-o in brate si am mangaiat-o pe crestet dupa care am lasat-o sa plece pe drumul ei, parca mergand printr-o alta lume, cea a gandurilor ei.
------------------
Michael, nume predestinat fantasmelor?
Multi ani mai tarziu am fost pusa intr-o situatie similara dar mult mai intensa. Intalnindu-ma cu o prietena in oras, am ajuns sa vorbim despre prietenul ei virtual, cu care vorbea pe net de ceva vreme, dar pe care nu ajunsese sa il vada inca in carne si oase. Tipul tocmai avusese un accident de munca si fusese ranit grav la o mana. Este adevarat ca te poti atasa foarte mult de cineva de la distanta, pe care nu l-ai vazut niciodata in viata si pe care s-ar putea sa nici nu il intalnesti vreodata. In definitiv, lucrul asta se intampla si inainte de a fi inventat cumputerul si internetul. Cam la fel functiona si “dragostea prin corespondenta”, in care cei doi se cunosteau prin schimbul de scrisori, fotografii si ganduri de toate felurile. Toate bune si frumoase atata timp cat ramai cumva cu picioarele pe pamant. Dar e greu atunci cand vrei sa te simti indragostita, iubita, apreciata, chiar si de la o distanta foarte mare, de cineva mai mult ideal decat real. Reversul “medaliei” interentului este ca poti pune foarte mult si de la tine atunci cand construiesti imaginea cuiva caruia vrei sa ii incredintezi dragostea si inima ta. In definitiv, el poate sa nu fie atat de frumos, talentat, destept, inalt etc., cum incerci tu sa il vezi, cum ti-l doresti de fapt sa fie, chiar daca stii sau simti ca in realitate lucrurile nu stau tocmai asa. Asta face mai orice femeie indragostita, cand refuza sa vada lipsurile, neajunsurile sau defectele lui, chiar daca le observa cu coada ochiului.
Am insistat sa imi raspunda clar ceva legat de o data anume si se pare ca asta a constituit momentul in care a cedat. Dintrodata a inceput sa tremure si sa planga, strigandu-mi cat e ea de disperata de situatia “omului ei”. Initial am fost socata. Nu imi venea sa cred ochilor. Nu intelegeam cum o fata desteapta, cultivata, cu facultate (si nu orice facultate!), a reusit sa iasa atat de mult din decor, sa se piarda cu firea in felul acesta. Imi venea sa ii strig: “Fata draga, linisteste-te ca incepi sa o iei razna. Tu dai totul la o parte, oamenii din jurul tau, prietenii apropiati, pentru un barbat pe care nu l-ai vazut inca la fata si nu stii cu siguranta ca il vei vedea vreodata.” Dar am tacut. Mi-am dat seama, ca si in cazul anterior, ca in momentul acela de criza, readucerea la realitate nu foloseste la nimic. Chiar din contra! Persoana in cauza alege sa se agate cu si mai mare disperare de fantasma ei si poate deveni chiar agresiva. In definitiv, chiar asta incercasem sa fac atunci cand insistasem sa imi raspunda referitor la un termen anume, la ceva legat de viata concreta. Iar rezultatul fusese reactia ei. Cu alte cuvinte, “lasa-ma in irealitatea mea, ca imi e mai bine acolo. Nu vezi ca nu fac fata la ce se petrece acum, aici, cu mine?!?”
Mai avuseseram noi o scena de genul acesta, cu ceva vreme in urma, dar de intensitate ceva mai mica. De data asta insa m-a cam speriat ce se petrecea cu ea. Ultima data cand am avut o tentativa de a o aduce cu picioarele pe pamant, m-a speriat cu adevarat, asa cum nu am prea avut ocazia sa ma sperii pana acum vreodata. A avut o reactie foarte acida, chiar virulenta, la adresa mea, datorita faptului ca faceam apel la bun simt, la concret, la hic et nunc, ca incercam sa o readuc cat de cat printre noi, oamenii alaturi de care traia. Atunci am inteles ca era constienta de “minunea” ei, de ceea ce crease cu mintea pentru a acoperi realitatea, ca stia exact ce face, precum un drogat care isi ia doza pentru a se putea refugia “acolo”. In cele din urma m-am retras, mi-am dat seama ca nu pot alege sa ii fiu o prietena adevarata pentru ca nu imi da voie sa fac asta; pentru ca atat poate in aceasta perioada din viata ei.
De multe ori aceste indepartari de realitate apar si dintr-o mare durere, suferinta, in care nu putem accepta ca am pierdut pe cineva foarte apropiat, la care tineam foarte mult, sau pur si simplu din incapacitatea noastra de a accepta viata insasi, cu ce are a bun si rau. Cand respectiva persoana ne-a disparut din cadru, ni se pare ca o vedem peste tot, in persoane care seamana, incepem sa o visam, sa ne gandim mai tot timpul la ea, ca ii vorbim si ne raspunde, asa ca la un moment dat nu ne mai dam seama clar daca e sau nu e alaturi de noi. Firul dintre realitate si irealitate e foarte subtire, iar controlul se poate pierde daca te refugiezi prea des in aceste fantasme, daca le dai frau liber sa iti invadeze viata si sa te domine. E bine si cald acolo, unde e numai soare, unde nu iti lipseste nimic si esti mereu fericita. Dar ce se intampla cand e cazul sa te trezesti, sa te dai jos din pat, sa te imbraci si sa pornesti pe strada, sau sa te duci la lucru si ajungi sa stai fata in fata cu oameni adevarati, in carne si oase?! E adevarat, poti sa ii introduci si pe ei in fantasma ta, sa le gasesti fiecaruia un rol. Dar poti sa ii tragi pe toti dupa tine? si daca nu, tu unde ramai? Unde te mai incadrezi?
De ce simtim nevoia sa barfim?
Eu zic ca e mai bine sa te desparti de el!
