Curajul de a fi mama... singura

Astazi doresc sa va impartasesc o experienta despre curajul de a fi femeie, la nivelul cel mai inalt: cand devii mama. 


Femeia amazoana, pe care v-o descriam in urma cu 2 luni, la momentul preluarii acestei rubrici, este aceea care infrunta totul si pe oricine atunci cand vine vorba despre a-si duce cu mandrie destinul pana la capt, oricat de greu i-ar fi acesta.

Una dintre bunele mele prietene a ramas gravida la 21 de ani, in pofida apelarii la produsele contraceptive moderne - pentru ca daca iti este scris sa se intample, vei face parte din exceptiile care confirma regula. Frumos sa fii mamica tanara, nu?! Dar ce faci cand tatal nu e barbatul alaturi de care te vedeai devenind si mai femeie? Ce faci cand parintilor nu poti sa le spui, pentru ca iti este rusine de ghinionul tau, pentru ca ei nu il cunosc pe el, pentru ca tu mai ai doi ani de facultate?


Primul sfat: incerci macar sa te destainui catorva prietene, pentru ca e o povara mult prea grea de tinut singura -v ea nu a facut acest lucru si mai departe si-a complicat mult existenta si s-a supus unor adevarate torturi psihologice. Al doilea sfat: cand ai o minima sustinere la nivelul prietenilor, iti iei inima in dinti cu tot cu artere si le marturisesti parintilor - oricum dupa un anumit numar de luni de sarcina, nu te pot obliga sa iti risti viata si faptul fiind consumat, macar pregatesti din timp terenul.. Al treilea sfat: iti asumi "greseala" si ti-o porti cu mandrie, pana la urma nu ai facut nicio crima - si acum incerc sa o faca sa inteleaga ca nu trebuie sa dea socoteala in fata nimanui si ca trebuie sa fie mandra de ea, de copilul ei si de alegerea pe care a facut-o.

De ce nu a vrut sa faca avort? Pentru ca era prea avansata sarcina si pentru ca (iar acesta e cel mai important punct) are in familie o matusa care a facut avort si nu a mai putut sa aiba niciodata copii. Asadar, mai bine mama singura, dar mama, decat sa te privezi pe viata de acest privilegiu (chiar si ca urmare a unei greseli).


Nu sunt nici impotriva si nici pro avort, consider ca fiecare femeie are dreptul sa decida asupra corpului sau, insa mi-ar placea ca aceasta sa recurga la o asemenea metoda doar in cazuri extreme. Inainte de orice impartasiti-va "problema" si incercati ori ce e posibil, pentru a nu va supune la tortura psihologica ce o reprezinta avortul.


Un copil nu este usor de crescut, dar cu putin ajutor va merita fiecare efort pe care il veti depune. Ea a luptat timp de aproape un an de zile in instanta pentru ca tatal copilului sa il recunoasca in acte, in timp ce merge la facultatea (vara aceasta isi da licenta, e cu totul la zi) si lucreaza in week-enduri. Totul pentru ca acum mai are un suflet fata de care trebuie sa isi justifice drumul pe care apuca in viata. Parintii au acceptat ideea, desi le-a fost destul de greu si au avut un mare soc (pentru ca au aflat abia in ziua cand a nascut; daca vrei sa ascunzi o sarcina, credeti-ma ca puteti, oricat de greu pare), insa acum isi adora nepotul si inteleg ca el nu trebuie sa plateasca pentru pacatele parintilor. Eu sunt matusa, oarecum prin alianta :) si mandra ca am prietene capabile sa fie puternice si determinate inca de la varste fragede.

Asadar, dragelor, voi ce ati face daca v-ati confrunta cu o asemenea situatie? Dar daca fiica voastra ar fi cea nevoita sa treaca prin aceasta experienta?

Aceeasi,
MSZ