Mama mea avea 28 de ani cand a inceput povestea de iubire alaturi de cel pe care ea il numeste "barbatul vietii ei". Eu aveam 5 ani. El avea 51 de ani. Si se iubeau! Confirm si bag mana in orice foc, oricand!
Vorbesc la timpul trecut deoarece, in vara lui 2003, el a murit din cauza unei boli necrutatoare: cancer de prostata. Altfel, cu siguranta si acum povestea lor de iubire ar fi continuat. M-a convins de acest lucru chiar tragedia prin care am trecut. Nu doresc nimanui sa se lupte cu o astfel de boala, ori sa aiba pe cineva atat de drag care sa fie condamnat la o asemenea suferinta, insa aceasta greutate, cu siguranta, scoate la iveala adevaratul caracter al omului.
Imaginati-va o femeie superba (nu spun asta pentru ca e mama, ci pentru ca o spune o intreaga lume), de 36 de ani, care are grija zi si noapte de barbatul ei, de 59 de ani. El bolnav, imobilizat la pat, dupa ani de lupta cu boala, cu tratamentul, cu o operatie pe creier (da, cand vin problemele vin toate odata- a avut si un accident de masina care l-a pricopsit cu o tumoare craniana, pe langa cancerul de prostata deja existent), o ruga sa isi gaseasca un altul, pentru ca era tanara si nu are voie sa isi iroseasca acei ani chinuindu-se. O sfatuia, ca in timp ce el este in viata, sa nu stea singura, pentru ca ea are anumite nevoi fizice pe care nu trebuie sa le neglijeze (el era medic si stia foarte bine aspectele ce tin de buna functionare a organismului uman; mama a luat pastile si a rezolvat artificial problema hormonilor).
Povestea e lunga si se intinde pe ani, nu doresc sa va plictisesc cu amanunte, ci sa va expun esentialul: l-a IUBIT. L-a adorat, l-a respectat si l-a admirat: ca pe un tata, un mentor, un frate, un sot, un prieten- un Barbat total.
Faptul ca societatea a condamnat-o pentru ca el a divortat si s-a casatorit cu ea (desi abia in 1999 a acceptat sa ii fie nevasta, iar el divortase de prin 1994- fara ca mama sa ii ceara asa ceva), ca societatea m-a pus inclusiv pe mine la zid (doar proveneam dintr-o familie destramata, iar mama mea traia cu un barbat cu 23 de ani mai mare), ca am suferit sa aud cum judeca lumea fiinta ce mi-a dat viata, ca am vazut-o plangand si urland de durere cand el a murit, pentru ca l-a iubit, pentru ca ne-a lasat singure, pentru ca niciodata altul nu va putea sa ii ia locul... toate acestea sunt adevaruri pe care prea putin le stiu si le inteleg.
O femeie are nevoie de un barbat care sa o respecte, sa stie cum sa o asculte, cum sa o atinga, cum sa o priveasca.
O femeie are nevoie de un barbat care sa o protejeze, sa o invete, sa ii ofere echilibru psihic si fizic.
Da, uneori un barbat cu mult mai in varsta este mai potrivit.
Da, o femeie poate sa iubeasca un barbat ce are varsta tatalui sau, pentru ca ea nu iubeste cu buletinul in fata, cu simturile vizuale care vad doar atractie fizica, ci iubeste cu tot sufletul care cauta, la randul sau, un alt suflet.
Nu condamnati fara sa cunoasteti.
Nu banii, faima sau mai stiu eu ce alte aberatii cuceresc o femeie (da, sunt si cazuri in care nu e vorba decat despre interese materiale, dar asta nu inseamna ca toate sunt la fel), ci Omul- Barbatul Alpha de care fiecare Femeie are nevoie.
Iubiti Omul, nu varsta, nu banii, nu frumusetea, si lasati-i pe cei care iubesc deja sa o faca, asa cum le pofteste inima!
Povestile nu trebuie sa urmareasca vreun anumit tipar (nu e ca la manechine cu ori ai 90-60-90, ori nu te incadrezi), ci sunt diferite pentru fiecare dintre noi.
Traiti povestile voastre si incetati sa le comentati pe ale altora!
P.S.: Una dintre prietenele mele dragi sufletului meu este impreuna cu un barbat ce are 27 de ani in plus fata de ea. Au un copil, urmeaza sa se casatoreasca, iar ea il iubeste din tot sufletul!!! (confirm si stiu din confidente sale; de mine nu avea de ce sa se ascunda)
Cu drag, aceeasi,
MSZ
Curajul de a fi mama... singura
Amanta prin (ne)vointa
