Copilul care tace

As vrea sa ne oprim astazi asupra tacerii. Sa privim acei copii care nu rad, nu plang, nu vorbesc, nu le capteaza nimic atentia, nu sunt interesati de alti copii, sunt captivi in lumea lor.
 
Cum ajunge un copil prizonier al tacerii? Tacerea apare ca un semn al suferintei, ca o retragere din lumea reala care este prea dura, prea confuza, prea dureroasa sau prea trista pentru a mai pastra legatura cu ea.
 
Tacerea este un pact incheiat intre copil si familie, intre copil si lumea exterioara, intre copil si lumea lui interioara. Un pact al carui scop este "a nu spune".
 
Ceea ce nu poate fi spus, ceea ce este intolerabil, ceea ce nu poate fi suportat. Secretul. Fiecare dintre noi purtam povara unui secret si fiecare familie mosteneste din generatie in generatie zestrea acestui secret.

O tacere ce se leaga de lucruri grele, urate, de demult, rusinoase, care nu mai sunt, despre care nu mai vorbeste nimeni, dar care au ramas impregnate in corpul si pielea familiei. Si care devin si mostenirea copilului.
 
Intotdeauna exista lucruri care nu se spun. Despre care stie toata lumea, dar despre care nu vorbeste nimeni. Pentru ca este un tabu. Pentru ca nu este voie.
 
"Fiica mea e infiata" spune o mama in soapta, in timp ce fetita desena in tacere, cu spatele, complice la spusele mamei, prezenta in aceeasi camera, dar absenta de a asculta ce spunea mama.
 
"Mama mea avea schizofrenie" spune o alta mama, in mijlocul unor alte fraze in care aceasta se pierdea, in tacerea baietelului ei care o privea cu atentie, si cu care discuta despre scoala.
 
"Ssssst sa nu spui" insista o fetita extrem de autoritar spre mama si matusa ei, care vorbeau despre gradinita si despre familie, in timp ce fetita le urmarea desenand, dar fiind foarte atenta la ele. Sa nu spuna secretul. Secretul unui tata absent, disparut.
 
Copilul care tace este un copil care a inteles interdictia de a vorbi. A inteles povara secretului si lupta care se duce cu aceasta povara.
 
Dar intelepciunea lui de a intelege este cea care ii secatuieste glasul, zambetul, lacrimile, intrebarile. Ramane doar privirea, atentia, grija, framantarea.
 
Cuvintele, intrebarile si indoiala raman in lumea lui interioara. Furia, suferinta si durerea dau glas acestei lumi.
 
Uneori tacerea este sparta de suferinta copilului care se imbolnaveste. Si cuvintele sale se exprima printr-un limbaj al corpului care doare, care striga, care se revarsa prin puterea partilor sale. Dureri de cap, stari de voma, crampe ale stomacului, febra, ameteli. Este insa un limbaj fara traducere, greu de inteles. Cine ne poate traduce ce spune el?
 
Copilul, dinauntrul acestor simptome, carora le da viata tocmai pentru a se scoate in afara? Familia, in incercarea de a scapa de aceste simptome care ameninta extirparea cu forta a unei taine ce nu-si poate spune povestea?