Cam asa e. Oricat de tandru si de strans te-ar tine el in brate si de protejata te-ai simti, cand se lasa intunericul, cand stingi veioza, ramai tu cu tine si cu gandurile tale, pe cont propriu.
Oare de ce sperie intunericul pe oameni? Sa fie asta un motiv: ca te lasa sa ajungi tu la tine, fara sa mai existe niciun fel de intermediari? Cunosc persoane care au foarte multi prieteni, se inconjoara in permanenta de cunostinte, doar doar sa nu ramana singure, ele cu gandurile lor. Nu neaparat ca gandurile ar fi negre, dar sunt…singure.
Uite asa ne dam seama mai bine de cata nevoie avem de lumina. Si, uneori, o apreciem la adevarata ei valoare. Pentru ca, ne lumineaza chiar si pe dinauntru, daca o lasam.
In noapte, in intuneric, gandurile sunt de tot felul si vin chemate sau nu. Ne asalteaza si aduc cu ele multe intrebari, incertitudini, temeri, angoase, furii. Oare am avea nevoie de mai mult intuneric pentru a ne clarifica? Sau de mai multa lumina? Cred ca fiecare decide pentru el, in functie de curaj si, de ce nu, de ora la care s-a nascut… cand sa aprinda sau nu lumina.
Si cred ca nu iti foloseste la nimic sa il lasi pe celalalt sa hotarasca pentru tine. E ca si cum l-ai lasa sa iti traisca viata. Si nu poti sa faci asta. Nu ai dreptul asta. Si ar fi si un pacat. In primul rand fata de tine. El, celalalt, isi poate asuma treaba asta, din dorinta de a te ajuta, din nestiinta sau dintr-un curaj nesabuit. Dupa care va constata ca e depasit de situatie si ca nu mai poate sa isi asume pe mai departe. Ce faci? Cauti pe altcineva in mana caruia sa iti pui destinul? Merge si asa. Dar nu e o solutie. Nu una care sa multumeasca pe cineva. Nici macar pe tine.
Oare cum o fi in lumea celor care nu vad? Care nu isi vad gandurile? Adica, nu fac diferenta intre gandurile de zi si cele de noapte. Si nici nu sunt speriati de celelalte, pentru ca nu pot. Ei traiesc acolo, in lumina intunericului din ei. Si se descurca asa. Au alte frici, alt fel de temeri. Fata de ceilalti, care nu ii inteleg, cu care nu pot relationa foarte usor. Ei isi pun mai usor destinul in mana altora. Cel putin, parte din el. Un pic atunci cand te roaga sa ii treci strada, un pic cand te intreaba cum e vremea. Oare sunt mai curajosi decat noi, pentru ca nu cunosc lumina pe care noi o vedem?
Cert e ca ei pot vedea cu usurinta lumina din noi. Oare cum fac asta? Si e drept asa? In definitiv, cine e cu adevarat cel handicapat? Cum adica ei pot simti/vedea o persoana buna, in spatele acestui perpetuu intuneric, iar noi, noi cei care vedem cu adevarat, cu ochii, nu ne dam seama de asta decat dupa foarte mult timp? Ei pot simti cand un om e nesincer, e rau sau invidios, dar noi nu ne dam seama de asta decat cand simtim durerea pe propria piele. Ce paradox!
De jur imprejurul lumii, oamenii au stins lumina pentru o ora. Din economie. Noi practicam sportul asta, inainte de…, zilnic. Timp in care ce puteam face? Era o pauza de la invatat, o pauza din zi, o pauza in care nu puteam face nimic concret. Si asta nu pentru ca eram dependenti de electricitate. Ci pentru ca ne era prea frica de noi insine. Prea frica sa gandim cu adevarat, ce e inauntrul nostru. Oare ce or fi facut toti acei oameni care au stins lumina pentru o ora? Au visat? Au vorbit? Au dormit? Au gandit?
La ce?
Oare de ce sperie intunericul pe oameni? Sa fie asta un motiv: ca te lasa sa ajungi tu la tine, fara sa mai existe niciun fel de intermediari? Cunosc persoane care au foarte multi prieteni, se inconjoara in permanenta de cunostinte, doar doar sa nu ramana singure, ele cu gandurile lor. Nu neaparat ca gandurile ar fi negre, dar sunt…singure.
Uite asa ne dam seama mai bine de cata nevoie avem de lumina. Si, uneori, o apreciem la adevarata ei valoare. Pentru ca, ne lumineaza chiar si pe dinauntru, daca o lasam.
In noapte, in intuneric, gandurile sunt de tot felul si vin chemate sau nu. Ne asalteaza si aduc cu ele multe intrebari, incertitudini, temeri, angoase, furii. Oare am avea nevoie de mai mult intuneric pentru a ne clarifica? Sau de mai multa lumina? Cred ca fiecare decide pentru el, in functie de curaj si, de ce nu, de ora la care s-a nascut… cand sa aprinda sau nu lumina.
Si cred ca nu iti foloseste la nimic sa il lasi pe celalalt sa hotarasca pentru tine. E ca si cum l-ai lasa sa iti traisca viata. Si nu poti sa faci asta. Nu ai dreptul asta. Si ar fi si un pacat. In primul rand fata de tine. El, celalalt, isi poate asuma treaba asta, din dorinta de a te ajuta, din nestiinta sau dintr-un curaj nesabuit. Dupa care va constata ca e depasit de situatie si ca nu mai poate sa isi asume pe mai departe. Ce faci? Cauti pe altcineva in mana caruia sa iti pui destinul? Merge si asa. Dar nu e o solutie. Nu una care sa multumeasca pe cineva. Nici macar pe tine.
Oare cum o fi in lumea celor care nu vad? Care nu isi vad gandurile? Adica, nu fac diferenta intre gandurile de zi si cele de noapte. Si nici nu sunt speriati de celelalte, pentru ca nu pot. Ei traiesc acolo, in lumina intunericului din ei. Si se descurca asa. Au alte frici, alt fel de temeri. Fata de ceilalti, care nu ii inteleg, cu care nu pot relationa foarte usor. Ei isi pun mai usor destinul in mana altora. Cel putin, parte din el. Un pic atunci cand te roaga sa ii treci strada, un pic cand te intreaba cum e vremea. Oare sunt mai curajosi decat noi, pentru ca nu cunosc lumina pe care noi o vedem?
Cert e ca ei pot vedea cu usurinta lumina din noi. Oare cum fac asta? Si e drept asa? In definitiv, cine e cu adevarat cel handicapat? Cum adica ei pot simti/vedea o persoana buna, in spatele acestui perpetuu intuneric, iar noi, noi cei care vedem cu adevarat, cu ochii, nu ne dam seama de asta decat dupa foarte mult timp? Ei pot simti cand un om e nesincer, e rau sau invidios, dar noi nu ne dam seama de asta decat cand simtim durerea pe propria piele. Ce paradox!
De jur imprejurul lumii, oamenii au stins lumina pentru o ora. Din economie. Noi practicam sportul asta, inainte de…, zilnic. Timp in care ce puteam face? Era o pauza de la invatat, o pauza din zi, o pauza in care nu puteam face nimic concret. Si asta nu pentru ca eram dependenti de electricitate. Ci pentru ca ne era prea frica de noi insine. Prea frica sa gandim cu adevarat, ce e inauntrul nostru. Oare ce or fi facut toti acei oameni care au stins lumina pentru o ora? Au visat? Au vorbit? Au dormit? Au gandit?
La ce?
Vieti amestecate
Pana la ce varsta alaptez copilul?
