Cred ca fiecare strangere de maini in rugaciunea inimii, te cheama pe tine cu setea unui dor nestins. Simt inclestarea oaselor in frematarea fiecarei secunde ce se scurge prin venele mele, absente de tot ce insemni tu. Frigul trupului meu ingheata doliul buzelor nesarutate de atata amar de vreme de catre tine.
Nu stiu unde esti. Nu stiu ce sa raspund intrebarilor pe care mi le adreseaza fiecare celula a corpului meu. Nu stiu ce sa raspund spiritului meu, inlantuit in neputinta de tine. Alearga vantul prin parul meu, iar eu, parca, iti simt parfumul, dupa care imi dau seama ca nu degetele tale se jucau pe mine, ci visul in care, inca, te mai am.
Am ramas cu orele tarzii din noapte, cand amintirea mi te daruieste in secundele reveriei. Ma doare dimineata cand ma trezesc si realizez cruda realitate. Stiu doar ca ma mai tine vie speranta unui “NOI” infinit. Un NOI de unul singur, cu tu si eu omogeni, mai presus de o simpla existenta pamanteasca.
Am sangele in clocot si imi da pe afara asteptarea. Nu mai pot si nu mai rezist sa tin in minte dorinta nespusa de tine. Ma doare incapacitatea mea sa ma daruiesc cu gandul tie. Sa iti astern visele mele in fata ochilor si sa am macar linistea ca am facut TOT ce mi-a stat in putinta sa fii al meu.
In iubiri dificil de implinit vina o poarta tainele nespuse. Dorinta tinuta in frau de rusinea, ori teama recunoasterii e cea care sufoca si intr-un final ucide speranta a ceva ce chiar ar fi putut sa fie. Si stiu asta! Si stiu ca teama mea de a incerca fiorul e singura vinovata de situatia in care ma aflu, dar am nevoie, iubitule, de puterea si curajul cuvintelor si a gesturilor tale.
Oricat de mici, oricat de soptite… atat de dorite. As vrea sa am curajul de tine…
O departare mai aici si una mai incolo
Matasari- altfel
