O departare mai aici si una mai incolo

Continua sa dai cu pumnul in perete. Rezolvi ceva? Retraiesti momentul, schimbi istoria, dar totul se intampla in imaginatia ta. Altul si altul si inca unul, ii numeri ca pe frunze de toamna stranse la margine de drum peste care din cand in cand o rafala de vant mai face ordine.

Degeaba.

Nimeni ca el.  Nimic ca atunci.

Si totusi tu speri. Si speri. Si speri.

O speranta subreda ce-i drept, insa refuzi sa o lasi sa alunece in uitare si sa iti indrepti privirea catre alte zari. Cu o departare mai aici si una mai incolo te lasi prinsa de amintiri si regrete, ca si cum asta ar ajuta in vreun fel sau altul.

Apoi vine seara. Cu tot cu visele acelea agasante in care apare EL, in care totul e OK si din care a doua zi ori nu vrei sa te trezesti, ori vrei sa existe vreo pocnire din degete magica ce sa le implineasca. Atunci si acolo, bineinteles. Cand vreodata ai avut tu rabdare?

A lui, intr-un al vostru, cu aceleasi batai de inima...

Sau vise, sau nebunie, sau negare. Alege singura. Realitatea nu iti ofera si optiunea ei.

Cum sa nu?! Lasa-te in voia lui, daca ai avea in voia cui. Cu o singura vointa nu poti sa construiesti o poveste de doi.

Nu conteaza nimicul cand te incearca totul nelimitarii. Si cu toate acestea te vezi marginita si tragi si lupti si sfasii necredinta ca si cum amagindu-te singura ti-ai rezolva delocul.

Nu faptul ca lupti este problema, ci faptul ca nu stii cum sa o faci si nu te daruiesti complet daca tot o faci. Nu ai curajul armistitiului si recunoasterii de sentimente ce ar pune capat agitatiei si forfotei interne ce te macina zi de zi. Parca ti-e teama ca nu cumva  sa nu mai suferi, sa nu mai scrasnesti din dinti cand te gandesti la  "poate".

Si atunci? Pe cine acuzi? De ce arati cu degetul catre EL, cand tu iti tarasti propriile lanturi?

Cum sa ai puterea sa fii  "noi", daca tu nu ai indrazneala sa fii "tu"?